Atunci cand stai de vorba cu ea, adesea parca nici nu termini de-i adresat intrebarea pe cand deodata, cu un spirit intuitiv iti si ia vorba din gura si se repede in a o continua insa, intr-un mod fluent si intelept. Aparent in permanenta criza de timp, mereu chibzuita la vorbe, cu un “da!” ferm m-a uimit cu dorinta de destainuire cu privire la cei ramasi acasa…

"Aflata in neputinta de a decide unde sa ajung, uite ca am ajuns tocmai la Bistrita in urma cu ceva mai bine de 35 de ani, mai exact intr-o zi de decembrie, zi in care zapada mi-a umplut sufletul de atata lumina incat zambetul de pe buze parca cu greu mi l-ar putea fura vreodata vreo tristete. Totusi, nu am sa uit niciodata ca eram rodul primei iubiri a celor care acum implinesc 37 de ani de casnicie. Datorita lor, a celor care m-au pregatit pentru viata, “primii pasi” i-am facut intr-o sala de clasa a Scolii Generale Avram Iancu, in clasa doamnei invatatoare Gaurean, o buna indrumatoare care, din nefericire, a plecat dintre noi. Dupa o perioada de formare de patru ani, am ajuns eleva in clasa doamnei diriginte Stela Cocan, un om exceptional atat pe plan profesional cat si uman. In contextul gimnaziului, perioada ce a insemnat pentru mine foarte mult, mereu voi aminti despre profesoara de limba romana, L. Baciu, care mi-a transmis pasiunea pentru lectura, de doamna profesoara de biologie Iliana Rus sau mult regretatul profesor de matematica G.Simionas. Odata cu trecerea anilor si intrata oarecum in randul celor mari, anii ce au urmat i-am petrecut la Liceul George Cosbuc unde, urmand profilul pedagogic, am ajuns sa ma maturizez si sa-mi largesc orizontul pasiunilor. Parca tocmai acum aud glasul doamnei profesoare de pedagogie Ursu, al domnului profesor de psihologie Coc Dorel, al domnului profesor de limba romana Lapusneanu sau al domnului profesor de istorie care in acelasi timp imi era si diriginte, G.Tomi.

La scurt timp dupa absolvirea Liceului Pedagogic, in toamana aceluiasi an, am inceput cursurile Universitatii "Babes Bolyai"- Facultatea de Psihologie si Stiintele educatiei sectia Pedagogie - Limba si Literatura romana. Despre profesia care mi-a dat cele mai memorabile satisfactii a fost aceea de logoped la Scoala Generala Stefan cel Mare insa, acolo am lucrat doar pana la sfarsitul anului scolar 2006, perioada in care, Alessandro, un italian de aceeasi varsta cu mine, mi-a furat inima si a pus-o in bagajele lui pe undeva…, astfel ca, odata “despachetata” iata-ma ajunsa intr-un loc nu tocmai foarte departe de casa. Asemeni unui nou inceput pot spune ca am venit aici tot iarna, initial pentru a sarabtori impreuna sarbatoarea Craciunului. Ulterior, simtindu-ne unul pentru celalalt, in noaptea Anului Nou am ajuns sa fiu ceruta in casatorie iar cinci luni mai tarziu, oficial, am pasit pe drumul vietii in doi. Surpriza a fost placuta, mai ales ca venirea mea aici a insemnat printre altele si reintregirea sufleteasca, astfel ca o data intregul format, a ajuns sa se definitiveze intr-o armonie pe viata. In tumultul activitatilor ce imi programeaza ziua, pot spune ca rasfoiesc virtual cel putin odata pe saptamana Bistriteanul.ro iar daca ar fi sa marturisesc pe moment ce imi aminteste mereu de Bistrita, este ca in localitatea unde traiesc acum exista cateva coloane care ma fac sa ma gandesc de fiecare data cand trec pe acolo, zilnic, la Sugaletele noastre. Langa curtea unde locuiesc acum se afla o brutarie, loc in care mirosul painii calde imi aminteste de cuptorul bunicii mele, lucru care imi lipseste tare, tare mult. Ma implic activ la locul de munca in promovarea turismului bistritean insa, deseori, nostalgia locurilor in care am copilarit ma dau de gol in fata celor ce le povestesc despre ele, astfel ca odata raspandite prin viu grai, vorbele mele tradeaza atat un dor launtric din partea mea cat si dorinta lor de a le vizita. Sper ca atat prin manifestarea nostalgiei cat si prin promovarea cu buna intentie a imprejurimilor bistritene, o buna parte din colegii sau colegele mele sa viziteze candva obiectivele turistice ce apartin locurilor de unde am plecat" povesteste cu emotie Alina Fazacas.

E.K. Despre activitatea ta zilnica, ce ne poti spune?

A. F. Lucrez ca si psiho-pedagog intr-o casa cu zece persoane cu dizabilitati. Spre deosebire de ceea ce am practicat acasa, aici as putea spune ca am acumulat experienta in psihologia adultilor, insa intr-un spectru mai restrans deoarece pentru a face ceea ce fac eu acum, evident, ai nevoie mai presus de toate de chemare. Zambetul, lumina fetei tale, starea sufleteasca, rabdarea, toate acestea trebuiesc sa fie insotite de un optimism pe care nu-i atat de musai sa-l transmiti pe cat trebuie sa se afle mereu la dispozitia celor aflati in suferinta. Imi place ceea ce fac pentru ca alaturi de ei ma descoper pe mine insami mereu parca tot mai mult. Spre deosebire de lumea copiilor, in lumea adultilor, indeosebi a celor cu dizabilitati, atitudinile trebuiesc supuse unui atent auto-control ceea ce desigur ca nu e usor, dar odata intrata in ritm, simultan in fiinta mea au loc intense schimbari de personalitate. Niciodata lucrurile frumoase nu le gasesti deloc usoare, simple probabil ca da, insa pretuite vor fi vesnic. In opinia mea, fireste ca atata timp cat implinirea si multumirea ma vor insoti pe mai departe, tot ceea ce fac simt ca mereu vor fi spre binele meu. Ca bistriteanca “revarsata” prin lume precum spuneti voi…, desigur, gandul ma poarta spre cele lasate in urma, mie dor de parinti, de colegi, de oamenii de acasa carora le adresam un simplu salut, insa totusi simt o oarecare pierdere in sufletul meu. Multimea de prieteni care altadata era alaturi de mine nu mai e. Initial simti ca ori esti pierdut de ei, ori i-ai pierdut tu pe ei. Pana nu de mult, cineva imi spunea ca prieteniile nu se pierd, dimpotriva, ele intra intr-o stare de asteptare, de stand-by, stare ce alimenteaza parca tot mai mai tare sentimentul dorului. Rasfoind Bistriteanul.ro am ajuns sa ma echilibrez emotional astfel ca, in clipa cand mi s-a lansat provocarea de a scrie, am tresaltat doar gandindu-ma la faptul ca mesajul meu ma va face sa fiu auzita prin cuvinte scrise si tocmai “vazuta” de toti cei care ma stiu si cunosc.

E.K. Ai luat vreodata in calcul faptul de a reveni definitiv acasa?

A.F. Da, insa e greu de spus. Odata “injumatatita” pentru o perioada a vietii iar apoi pornita in “asteptarea” sosirii celui cu care formezi intregul, e dificil sa stabilesti singura ca prioritate locul in care doresti sa traiesti pentru restul vietii. Pe drumul in doi se dezvolta tot mai accentuat spiritul de echipa care, evident, este “substanta” de baza a unei casnicii. Exista momente in care, desigur, ma gandesc realmente la parintii mei, la ajutorul ce-l merita din partea mea si chiar daca ei ma iubesc mai departe, ma respecta tot atat de mult, imi vor binele cu aceeasi intensitate, totusi, implinirea mea, actualmente, depinde de cei in fata carora imi deschid zilnic bratele: Alessandro si Sofia. Nu as putea spune ca s-ar fi instalat vreo oarecare ierarhie in sufletul meu in ceea privesc prioritatile de familie, ba dimpotriva, pot spune ca echipa noastra a devenit intre timp una mult mai numeroasa. Insa mersul vietii ne invata pe toti ca, atat timp cat toate au un inceput, nimeni si nimic nu poate evita vreodata vreun sfarsit. Timpul nostru se scurge in etape ale vietii iar drept urmare, toate trebuiesc tratate cu cat mai multa responsabilitate.

E.K. Ce parere ti-ai format despre presa de acasa, indeosebi despre media bistriteana?

A. F. Inteleg ca Bistriteanul.ro este unul printre putinele ziare aflate in media locala ce pretind a face parte din sfera presei libere, lucru care ma bucura si felicit totodata curajul celor care se incumeta sa lupte la carma lui. Apreciez posibilitatea data cititorilor de a interactiona prin mesaje pe fondul articolelor, inteleg eforturile celor care au pus bazele acestui proiect iar lucru care inca de pe acum incepe sa ma emotioneze este tocmai faptul ca voi fi citita “cu glas tare”.

Tuturor celor care ma stiu ori cunosc sau chiar daca le par a fi de pe undeva cunoscuta, le transmit tot binele de pe lume si de abia astept sa-i vad, sa le vorbesc, sa le zambesc si sa-i fac sa ma-nteleaga cat de mult le port dorul.