Didier Decoin – Biroul pentru Grădini și Iazuri
Cu umerii răniți de încărcătura prețioasă pe care o poartă – opt crapi, dintre ultimii prinși de soțul ei, Katsuro, înainte să se înece – Miyuki pornește fără ezitare spre capitala Heian-kyō, ca să ducă, în locul acestuia, peștii pentru iazurile imperiale.
La capătul unui drum lung, plin de întâmplări violente, ajunge la palat și-l întâlnește pe temutul Nagusa Watanabe, directorul Biroului pentru Grădini și Iazuri. Dar, în loc să fie trimisă acasă cu plata pentru crapi, lui Miyuki i se cere să mai rămână la Curte, unde urmează să aibă loc takimono awase, concursul de parfumuri pentru care toată lumea se pregătește cu febrilitate.
Rose Tremain – Sonata Gustav
Gustav s-a născut într-un orășel elvețian pașnic, unde al Doilea Război Mondial nu pare să fi lăsat cicatrici. Dar familia Perle a suferit consecințele alegerilor făcute de tată, Erich, în timpul conflagrației, când Elveția și-a închis granițele pentru refugiații evrei.
Crescut de o mamă adorată, Emilie, dar care este rece și dominatoare, incapabilă să uite loviturile trecutului (o copilărie lipsită de iubire, o căsnicie nefericită, ruina adusă de acțiunile lui Erich), Gustav se bucură de afecțiune prin procură când se împrietenește cu Anton, fiul sensibil și răsfățat al unei familii prospere, talentat pianist.
Modelat de austeritate și frustrare, Gustav învață să trăiască lipsit de pasiune, mulțumit de ritualurile pedant-repetitive ale vieții sale de director de hotel. După moartea lui Emilie, sobrul Gustav începe să afle povestea familiei sale, iar nebănuitele pasiuni devastatoare și gesturi dramatice ale trecutului îi năruie eșafodajul convingerilor. Salvatoare pare să fie revelația unei prețioase iubiri târzii.
Cristina Nemerovschi – Răzvrătiții
„Tot ce ai nevoie ca să detești viața e să ajungi să o înțelegi. Să pătrunzi în adevărul ei absolut, acela că ea, în esență, nu duce nicăieri. Că suntem aici printr-un accident, și că oricât ne-am chinui să dăm un sens existențelor noastre, acel sens nu ar fi decât o forțare nefirească, o găselniță, o consolare.
Că noi, oamenii, în sine suntem niște accidente. Că suntem dotați să înțelegem prea mult. Să aflăm că murim și să ne chinuie spaima asta în fiecare minut al vieții. Toată așteptarea nimicului care va să vină. Că suntem o ironie sadică a naturii.
Că ar fi fost mai bine pentru toată lumea ca omul să nu existe niciodată. Că nu facem decât să tulburăm echilibrul celorlalte specii – ne pendulăm pe aici fără niciun sens, sângerăm pe interior și așteptăm, cuminți, să nu mai fim”.
Zorin Diaconescu
