Poți prosti un om o dată, pe mai mulți de mai multe ori, dar nu îi poți înșela pe toți pentru totdeauna, spune un proverb care ne anunță că oricât de extinsă ar fi minciuna – ea tot are un sfârșit.

Iosif Visarionovici Stalin numit și Tătucul popoarelor aflate pe întinsele teritorii ale Uniunii Sovietice, acum Federației ruse – născut la Gor, în Gruzia, unde eu însumi am văzut că locuitorii micului oraș îi mai păstrează izba părintească sub un mausoleuu și o statuie de vreo zece metri în centru, din motive strict turistice – a crezut că a reușit să prostească pe toată lumea pentru totdeuna.

A ucis zeci de milioane de oameni care nu s-au lăsat tâmpiți de ideile lui. Iar când a crezut că lucrul e făcut bine, s-a dus și el în iadul dictatorilor și în tomberonul istoriei celor nemernici. Dar ce credea el despre popor și cum trebuie el tratat?

Se povestește că într-o zi în curtea unei gospodării în care avusese loc un chef al nomenclaturii lui, un general din anturaj l-a întrebat ce crede despre popor.

Stalin s-a ridicat, și-a răsucit mustățile și din doi pași mari a prins un pui de găină pe care l-a jumulit în viu de pene și apoi l-a eliberat. În soare puiul se cocea de cald. La umbră, zgribulea de frig. Stalin a luat câteva firmituri de pâine de pe masa ospățului și i le-a aruncat puiului care l-a urmat apoi ca pe un tată. Acesta este poporul, a declamat el în râsetele generalilor.

Așadar este o rețetă: să iei tot și să dai puțin. Să jecmănești și să terorizezi. Iar după aceea să dai cât să simtă poporul că are și el ceva.

Cine gândește în zilele noastre așa? Nu vedem în jurul nostru nici un pui de stalin cocoțat prin funcții de decizie care chinuie poporul și îi dă firmituri, așteptând să-l urmeze? Și dacă îi vedem, și ei sunt așa, ce așteptăm să se întîmple? Ne așteptăm binele de la ei…?!