Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul – spune un proverb care ne aduce aproape un alt proverb care ne întreabă retoric – „ce-i trebuie prostului? Tichie de mărgăritar…”
O să gândim, în acest caz, la prostul cu multă școală făcută de formă, cu faimă și cu multe diplome. Oare există așa ceva? Desigur, pentru că nu din diplome sau poziția socială câștigată contextual, de multe ori politic, se face înțelepciunea în proverbele românești.
Prost nu este cel care nu știe care este capitala Franței sau câte grame are 1 kg. Nu.
Prost nu este cel lipsit de informație. Ci acela care nu cunoaște lucrurile simple: viața, sensul și desfășurarea ei și modul cel mai bun de o trăi și a interacționa cu ceilalți.
De aceea există cu adevărat prostul cu așa-zisă școală multă… Acesta poate avea multă informație, dar nu se îndreaptă spre înțelegerea vieții și iubirea aproapelui. Și, mai ales, nu are bun simț…
Nesimțitul arogant și excesiv de zelos se crede singur pe lume. Dă replici la orice și pare că le știe pe toate. Și nici nu-și dă seama că sub tichia lui de mărgăritar este cuibul prostiei savante.
Docta ignorantia, cum îi spuneau latinii, poate ocupa poziții sociale înalte. Sau poate avea profesii de oarece prestigiu ca judecător, medic, profesor, inginer, architect, artist… Dar prostul fudul nu este de folos cu nimic celor din jur care – întâlnindu-l – se aleg numai cu umilințe, frustrări și lipsă de respect.
Modestia vine odată cu multa și autentica știință a vieții în multe domenii. Vorba lui Kant: În filosofie – și, am adăuga noi, și în viață – numai calicii nu sunt modești…
Foto @ Alexandru Uiuiu / Revista Zestrea
