Plutești așa, în neștire, spânzurat – portocaliu, fără mâini, fără picioare, rotund și perfect, încercând să pricepi ceva din zumzetul înconjurător, din mormăielile și grimasele oamenilor care te traversează, învăluit în sunete calde, magice, pline de nervi, și dulci în același timp…
Spânzurat – portocaliu, fără mâini, fără picioare, perfect – ca un mandarin ce te crezi, ca un mandarin ce te închipui – capabil să-ți amintești totuși cum vecinul de deasupra și-a fumat azi-noapte țigara în geam, a aruncat-o pe fereastră cu o mișcare precisă, din două degete, a alunecat în gol, a traversat vertiginos senzorul amplasat strategic în fața scării de bloc care a aprins instinctiv și lumina în fața blocului… fără să treacă nicio pisică, fără să treacă nicio ființă pe alee – s-a aprins lumina brusc de la zborul nevinovat al chiștocului, Felicitări! Ce poezii frumoase!, așa cum și flacăra de lumânare aprinsă tremură tulburată de mișcările degetelor pe tastatură, cum în atâtea nevăzute momente tremură inima, sufletul, ce-o fi ăla acolo – de flutură așa semnalizând câte-un sentiment nepermis, de neînțeles, cum este și gestul unui samurai amplasat corespunzător pe covorul îngust, gata să-și spintece dintr-o singură mișcare toate măruntaiele…
Liniște, cântă copilul…! murmură oamenii fără nume, încercând să presimtă poate în oasele lor obosite, în gura strâmb desenată pe figură, în privirile amorțite – picătura de magie a momentului și uimitorul echilibru, sau tensiunea, sau pacea, sau conflictul care pulsează mocnit…
Liniște, cântă copilul…!
[arve url=”https://www.youtube.com/embed/Nm3L_KMnLlU” /]
Foto @ Art C14: Alexandru Grecu, cântând la chitară, sub privirile uluite ale unui mandarin
