A fost zărită chiar zilele trecute, plutind fantomatic pe străzi, în fața Primăriei – agățată de brațul unei doamne care se grăbea amarnic spre un punct fix și îndepărtat – o necunoscută care își ținea echilibrul, fără îndoială, pentru că avea pe umăr acea trăistuță fermecată…
Am zărit-o chiar zilele trecute, plutind fantomatic pe străzile din centru, colorată și plină de secrete…! Dar nu era atunci momentul potrivit să ne reamintim cum pe vremuri – bunica își spăla picioarele, se pieptăna agale și prelung, așa cum se cuvenea în acea zi de duminică, își spunea rugăciunile de dimineață îngenuncheată lângă marginea patului, cu coatele sprijinite în salteaua groasă, uriașă, plină cu frunze de porumb uscate care foșneau uluitor la fiecare mișcare…
Apoi se ridica greu, își făcea cruce – se întindea spre cuiul din ușă și își înhăța trăistuța… Cu ea pe umăr ieșea din casă și se îndrepta spre biserică… Cu ea agățată pe umăr mergea și la târguri… Cu trăistuța echilibrându-i mersul a îndrăznit de vreo două ori să treacă și de hotarele satului…
Era o trăistuță fermecată, nu aveam nicio îndoială… Cuprindea în sine – în afară de câteva năucitoare uriașe romburi roșii, ciucuri verzi și pătrățele bej – o parte din tainele unui univers mărunt: o batistă strâns înodată, o cărticică de rugăciuni, un creion tocit, un capăt de lumânare, un măr veștejit cu obrazul brăzdat de riduri și poate chiar o bucățică de voal negru care – scuturat cum se cuvine, ar fi scos la iveală câteva zâne blonde, un balaur, un pahar de apă rece ca-n Rai…
Era o trăistuță fermecată căptușită cu un celofan negru – ca o pungă de plastic groasă care foșnea și ea misterios și căreia nu i-am înțeles niciodată rostul…
A fost cât pe-aci s-o oprim locului pe necunoscuta care se grăbea și s-o rugăm să ne arate ce anume poartă în trăistuța aceea fermecată. Dar ne-am dat seama, în ultima clipă, că nu era nici vremea prielnică, nici contextul potrivit, și nici măcar astrele – aliniate corespunzător pentru un asemenea gest de curaj…
