La plimbare prin Bistrița, în parc, după ploaia torențială care s-a prăbușit duminică seară peste oraș, tot încercând să aflăm, în ciuda tuturor opreliștilor, tot căutând să descoperim armonia și jazzul din parc, tânjind cumva inconștient după iarba miraculoasă a fiarelor, despre care auzisem deja atâtea povești…
Dar n-a fost să fie… Întâmplarea sau destinul a făcut ca, de această dată, în parc vremea nefavorabilă să aibă efecte dramatice asupra instrumentelor. Doar câțiva trecători de prin zonă se plimbau alene, pe aleile pustii și umede ale parcului, iar clădirile își scoseseră deja colții la înaintare – contururile și marginile abrupte – în câteva viziuni strâmbe ale unui oraș parcă mai întunecat, mai colțuros, cu nesemnificative fâșii de lumină care nici nu mai contau, cu oameni gârboviți, apăsați de grijile și problemele unui viitor incert…
Bistrița – spectaculoasă, în oglindă, cel puțin, și parcă mai aerisită, vag rarefiată, cu violente urme de verde sau copii plutind inutil peste iarbă, cu ceruri albe, incolore, nevoi inexprimabile sau cheltuieli inutile, cu dorurile cele vechi și speranțele inegale, fără obiective precise sau clare, fără surprize…
Și printre razele de soare care se strecoară anemic peste Bistrița și o învăluie într-o ireală frumusețe – îți vine să te simți pur și simplu fericit că inima ta (rea, strâmbă, cum o fi) tot bate înainte și înapoi, chiar dacă nimeni n-o ascultă – îți vine să-i rogi frumos pe organizatori ca – în ciuda tristeților, lipsurilor sau a nepermiselor absențe – să nu renunțe… Măcar ei să nu renunțe…
[arve url=”https://www.youtube.com/embed/Vilkb8-Ux_M” /]
