Lelea Taviftă pășește încet, sprijinindu-se în cârjă, pe ulița ce suie spre biserică. Din urmă o ajunge cățelul ei, scăpat din lanț și din ocolul casei.
– Du-te acasă, dragu’ mamei! Da’ ce faci, vii după mine, la biserică? Iaaa, te-a călca un motor șî, vai de sufletu’ meu! Te du acasă! Hai…!
Cu cârja îi arată drumul înapoi, iar câinele parcă înțelege.
– Da’ ce faci, lele, îl țâpci acasă?
– D-apăi cum, că ia, vine după mine și l-a călca ceva…! C-atâtea îmblă… Nu-i pretin mai bun ca șî câinele, auzi, Aurică? Pe fața pământului! Doamne, cum îmi mai amintesc… că eram mică copcilă acasă, la ai mei… Tata îmi spunea o poveste despre un câine, Corbu, pe care stăpânu’ îl prețuia mult păntru credința lui.
Odată o trebuit să ducă o sumă mare de bani, ca să plătească doi boi cumpărați din târg. I-o pus întâi în ladă, în sertăraș, de acolo i-o luat, i-o mai numărat, i-o așăzat în năfrămuță și o înnodat-o bine. După aceea pune nafrămuța într-o străituță mică, o bagă în dăsagi, aruncă dăsagii pe cal șî, încălecând pe Suru, pornește cătră târg.
Câinele se uită la tăte câte face stăpânul șî dacă-l vede bucuros, se bucură și el șî dă din coadă. Pornește înaintea calului, plin de mulțămire. Sare, arătându-și bucuria de a-l însoțî pe stăpân. Pe la jumătatea drumului, badea Niculaie descalecă. Leagă calul la o tufă, ca să mănânce ceva.
După aceea, scoate punga din dăsagi și mai numără o dată banii. Se scoală, încalecă și pleacă. Câinele, îl urmărește șî vede că stăpânul o uitat să ia punga. Fuge înapoi la ea, vrea să o ducă în gură, da’ fiind prea grea, o apucă cu dinții șî o trage câtva. Nu poate face nimc, o lasă și se ie după stăpânul lui.
Se pune dinaintea calului și începe a lătra ca să-l oprescă. Dacă vede că nu poate face nimica, sare șî îl mușcă de bot. Îl lasă apoi, dă fuga înapoi, la pungă, se întoarce, sare spre stăpân, apucă calul de coadă, îl oprește și iară se întoarce la pungă, lătrând fără oprire. Degeaba le făcea bietul câine că, stăpânul nu-l bagă în seamă, îl alungă și-i mai și dă câteva bice. Apoi își caută de drum.
Câinele se miră că stăpânul nu înțelege și se hotărăște să apuce calul de bot și să nu-l lase până nu va cădea jos, ca să-l oprescă. Îl prinde, îl ține strâns șî scheaună… altfel. Badea Niculae crede că o turbat și se pregătește să-l împuște. Îi părea rău după așa un câine credincios. Pretin, nu alta! Ce să facă? Îi turbat Corbu și mușcătura lui îi tare periculoasă…! Pe deasupra, câinele, ca să-l oprească pe badea Niculae, începe să-l tragă de mânecă, de haină, cu mânie, sfârtecându-i-o.
Badea să înfurie, ie pușca de pe umăr, o îndreaptă înspre câine și trage. Glonțul îl străpunge șî Corbu cade în drum, târându-se în sânge. Apăi rădică capul și să uită cu jale la stăpânul lui. Ca șî cum ar fi vrut să-l mustre, păntru fapta lui.
Badea Niculaie se depărtează, plin de supărare, fără să se mai uite înapoi. Începe a-l blestema pe cel cu coadă, care l-a însoțit în drumul lui… Gândind așa, își face semnul crucii. Deoadată, își aduce aminte de punga cu bani. Ca o lovitură de trăsnet, să oprește, caută în dăsagi, vede că nu-i, își aduce aminte de locul unde a uitat-o…
Să întoarce șî, pe loc începe să înțeleagă ce-ar fi vrut săracul câine să-i spună.
Ajunge înapoi la tufă, vede urmă de sânge de-a lungul drumului șî începe să-l apuce groaza. Coboară lângă câinele mort, îl întoarce pe partea cealaltă. Sub el, punga cu banii rămasă neatinsă de cel care o păzise. Cum? Cu prețul vieții sale.
Din locul unde a fost împușcat, Corbu s-o târăt până la tufă șî s-o așezat pe pungă, ca să-i păzească averea stăpânului său. Ca să-l păzească cu credință, până la cea de pe urmă suflare…
Asta-i povestea ce ne-o spunea tătucu’, când eram mici copii. Șî el o auzât-o, nu știu de la cine șî ne-o povestea șî nouă. Iară eu v-o povestesc azi şî vouă, copiilor mei…
Foto @ Maieru de Altădată
