…sunt zile – precum ziua de azi – în care constatăm cu surprindere că cerul încă ni se prăbușește în brațe. Sau că încă pulsează în noi – spasmodic – tentația de a vă saluta respectuos cu un glonț în cap…

Nu e cazul să intrăm în panică. E doar o reverie de toamnă. Despre locul păsărilor, despre orașul medieval îngropat într-un cuib imens

despre cafeaua plină cu păsări

și cerul fără 

despre cum ați tânjit una după alta          suflet după suflet          cuvânt după cuvânt         

deget după deget          atâta amar de vreme          închipuind   

și construind în minte cafeaua          povestea          senzația          volumul cuboidului   

catedrala          triunghiul obtuz          linia frântă          cum v-ați simțit

de departe gândurile          alunecând pe străzi          sorbind praful de deasupra 

cum v-ați cercetat culcușul          cărarea          pe sub gene

de departe simțind          pipăind înțelesul 

cum v-ați închipuit c-ar fi posibil          dintr-o șoaptă         

să vă dezbrăcați          fără rușine          să vă îmbrățișați

să vă absorbiți          topind distanța în amețitoare          posibilități

gârbovindu-vă peste măsură          înnoind durerea          pendulând spasmodic

în același gând

cum ați putut   

totuși despre ceea ce nu putem vorbi          vom râde

nebunește

la sfârșit