O știre recentă, aproape neobservată, a traversat spațiul public din România. În centrul ei se află o idee veche de când lumea, prezentată însă ca noutate: căsătoria pe durată determinată. Imediat, ea a stârnit dezbateri și a făcut să tresară multe inimi – unele de spaimă, altele de speranță.
După ce ne-am consumat secolele sub dogma „Ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă!”, aflăm că bietul muritor ar putea măcar să pună o clauză de reziliere. Recomandarea vine dintr-o zonă juridică serioasă – judecătoarea Cornelia Olteanu propunând acest ITP al iubirii ca o formă mai flexibilă de mariaj. Menită să modernizeze concubinajul autohton și să salveze instituția căsătoriei de la extincție.
Nu e doar un proiect scos din jobenul tribunalului, ci un hibrid între marketingul corporatist și tradiția orientală. Sursa de inspirație nu este vreun startup din Silicon Valley, ci însăși Sharia, unde instituția se numește Nikah Mut’ah – sau „Căsătoria drumețului”.
Pentru spiritul nostru european, sună a prostituție cu acte în regulă sau a viață conjugală de unică folosință. E greu să pui etica pe un contract care are dată de expirare fixă. Dar faptul că recomandarea vine de la un magistrat care vede zilnic victimele relațiilor la tribunal arată că nu e vorba de o conspirație ideologică, ci de o resemnare juridică: de ce ar fi căsnicia o „sentință” pe viață, când poate fi un contract de tip Family Plan cu opțiune de reînnoire la final de sezon?
Nu știm dacă doamna e sunnită, pragmatică sau doar vizionară dar un lucru e cert: ideea că poți să dai „Stop joc!” legal după 3-5-10 ani, fără drame balcanice și partaje epuizante pe linguri de lemn, sună pentru mulți ca o mântuire timpurie.
Până la urmă, dacă tot suntem trecători prin viață, de ce să purtăm în spate un rucsac plin cu reproșuri pe care nu mai știm cum să-l dăm jos ?
Așa se naște o tragedie cu nerv comic, unde fericirea are certificat de garanție. Efectele acestui experiment social ar împărți România în două lumi paralele.
La țară, comunitatea are o memorie de elefant iar moașele satului n-au buton de mute. Nici o șansă în fața sapei de lemn și a tradiției.
Sugestia ar fi clasată rapid la capitolul „Drăcii de la oraș” care vor să strice rânduiala. S-ar lovi de zidul tradițiilor seculare. Unii o vor privi ca pe o intruziune a statului în bucătăria internă a comunității, locul în care cuvântul părinților e lege, nu Codul Penal. Să proiectezi așa ceva în spațiul nostru creștin-ortodox, unde nunta e un maraton de sarmale, lăutari și jurăminte veșnice, e de-a dreptul inedit.
Ion al lui Rebreanu s-ar simți jignit. Acolo, dacă tai o rădăcină, se usucă tot neamul și se supără pământul. S-ar lăsa cu blesteme. Nu există nuntă de probă, există doar osândă sau noroc. Contractul e pe viață, sfințit de preot și supravegheat de vecini. În lumea satului, dacă dragostea nu e o condamnare pe viață la trudă și posesie, atunci nimic nu e.
La oraș, e mai simplu. Noua lege ar modifica substanțial ritualurile actuale. Caragiale s-ar simți, în sfârșit acasă. În loc de nași am avea impresari matrimoniali. Inscripția de pe mașină ar deveni mult mai sinceră: „Temporar Married”.
În loc de conserve goale, am agăța clepsidre metalice sau ecrane LED cu numărătoare inversă: „AMR 1.825 de zile de fericire. Depășiți cu încredere!”. Albumele de nuntă, cu coperți de catifea, ar dispărea. Pozele ar fi livrate într-un format care se autodistruge la data scadenței contractului. Domnișoarele de onoare nu s-ar mai bate pe buchet ca să fie următoarea la rând „pentru totdeauna”.
Miza nouă e partenerul pe termen limitat. Oamenii nu se vor mai teme de păcat ci de clauzele post-contractuale. Treci testul, mai bagi un sezon. Nu-l treci, dai logout.
Predai cheile și cauți alt model cu mai puțini kilometri de reproșuri la bord. Care nu troncăne după prima săptămână. Traiul în comun se reduce astfel la o simplă tranzacție, un abonament la viața în doi. Nimic deosebit.
Curtea bisericii n-ar scăpa nici ea neatinsă de acest suflu de modernizare. Probabil că, lângă suporții metalici pentru lumânări, unde acum ne rugăm pentru 6 din 49, pentru cei vii și pentru cei morți, ar apărea un al patrulea sfeșnic special. Acolo s-ar arde cele mai multe lumânări: unii socri-mici rugându-se fierbinte ca „licența” să expire mai repede și ginerele să plece de la casa lor, cei mari sperând la o minune divină care să mai aducă o prelungire de mandat pentru nora cea harnică.
Dincolo de hohote, realitatea e că mulți trăiesc împreună pentru copii. Alții, din forța obișnuinței, din cauza ratelor la bancă sau pur și simplu fiindcă nici unul nu are energia să-și caute altă chirie.
Statul spune clar că iubirea nu se negociază la masa tratativelor între neamuri, iar măritatul cu forța te trimite direct la răcoare. Farmecul căsătoriei de probă stă în onestitatea ei brutală. Recunoaște că „drumețul” (urban sau de deșert) are nevoi temporare și că e mai bine să ai o relație reglementată decât una clandestină. Avantajele sunt aproape ridicol de evidente.
În primul rând, protejează libertatea individuală. Dispare presiunea aceea apocaliptică cu „până când moartea ne va despărți”. Nu te mai chinui ani de zile într-o relație care scârțâie mai rău ca ușa de la debara. Oferă protecție financiară femeii la final de termen. Scutește tribunalele de procese de divorțuri lungi cât un post al Paștelui.
Divorțul, acest sport sângeros cu avocați, martori și explicații penibile în fața rudelor, devine o formalitate administrativă. O simplă notificare pe telefon și ieși din căsnicie la fel de ușor cum renunți la contractul cu Plictix pentru că nu-ți mai plac filmele din grilă. În plus, oamenii ar începe, probabil, să se comporte mult mai atent. Ultimul an de mariaj ar deveni un an domestic.
Viața noastră se va transforma într-un mare supermarket. Noi vom fi, pe rând, și clienți – care caută cel mai bun raport calitate-preț pentru fericirea lor, și marfă la raft – cu termen de valabilitate. Pentru a fi siguri că nu suntem păcăliți de filtrul Instagram-ului sau de reclame mincinoase, am introduce dreptul de retur în 30 de zile.
Dacă produsul prezintă vicii ascunse sau software-ul de comunicare e de fapt un silent mode permanent, îl trimiți frumos înapoi la părinți în ambalajul original. Iar ca bonus de fidelitate, statul ar putea să ne returneze TVA-ul la finalul contractului, s-avem cu ce ne plăti cauțiunea pentru următoarea aventură.
Pe scurt, România ar putea fi prima țară în care căsnicia n-ar mai fi o bibliotecă prăfuită, ci o revistă la chioșc. O răsfoiești, te bucuri de ea un număr-două, iar dacă te plictisești, nu mai cumperi ediția următoare.
E doar un mod sincer de a recunoaște că am ajuns să tratăm sufletul celuilalt ca pe un bun de larg consum. Trăim într-o lume în care totul e de unică folosință, de la paharul de cafea până la jurământ. Închiriem biciclete cu ora și apartamente cu noaptea. Schimbăm telefonul la doi ani din cauza bateriei. De ce am pretinde că o relație nu are nevoie de un update de sistem?
Poate că singurul mod de a ține o legătură vie e să știi că oricând poți să-i dai delete.
Deși, s-ar putea ca la scadență să realizăm că libertatea asta e mult mai obositoare decât obișnuința.
#leasing_sentimental
