Nu știu alții cum sunt, dar eu, când încerc să-mi amintesc cum suna o după-amiază de vară în Bistrița copilăriei mele – printre blocurile din Decebal sau pe străduțele cu case vechi de la marginea orașului – aud imediat gălăgia aceea specială. Un zgomot de fond, continuu și vesel. Genul acela de gălăgie pe care nici nu o observi când e prezentă. Dar care îți lipsește imediat când dispare.
Îmi purtam cheia la gât, joaca se termina atunci când părinții mă strigau de la geam, iar vrăbiile făceau parte din decor la fel de firesc ca aerul. Erau peste tot. Atât de multe încât mi se părea imposibil să dispară vreodată.
Țin minte foșnetul acela permanent: roiuri cenușii care explodau din tufișuri, scandal pe o coajă de pâine aruncată pe trotuar, băi de praf la marginea drumului, ciripit din podurile caselor. Orașul trăia și prin ele. Tot ele au dat naștere uneia dintre cele mai vechi întrebări-capcană ale copilăriei: „Câți pași face o vrăbiuță într-o viață?”
Ani la rând, întrebarea asta a încurcat generații întregi de copii adunați în fața blocului.
Doar că, de o perioadă bună de timp, ceva pare rupt din peisaj. Dacă merg azi prin aceleași cartiere, mă lovește o liniște ciudată. Roiurile s-au topit. Din când în când mai văd câte o vrabie stingheră, ciufulită, pe sub vreo terasă, privind în jur de parcă a rămas ultima din cartier. Orașul a devenit mai mut. Mai steril. Și, trebuie să recunosc, mult mai trist.
Mult mai târziu am aflat că toată agitația aceea aparent haotică avea, de fapt, explicații foarte precise. În copilărie ni se păreau doar niște păsări gureșe și nebunatice. În realitate, vrăbiile au o viață socială incredibil de complicată. Sunt pline de curiozități și comportamente de-a dreptul excentrice.
Privită cu atenție, vrabia e mult mai spectaculoasă decât pare. Caraghioasă, gălăgioasă și incredibil de eficientă. Să nu ne lăsăm păcăliți de costumul ei simplu. Deși par mici și dolofane, au o inimă care bate de 600 de ori pe minut când stau degeaba și sare de 1000 de bătăi în zbor. Practic, trăiesc viața la intensitate maximă, pe modul „fast and furious”.
Mai mult: vrăbiile au ierarhii sociale extrem de stricte. În grupul lor, masculul cu cea mai mare pată neagră sub cioc este șeful absolut al găștii. Un fel de Don Corleone al tufei.
Când am citit asta prima dată, am crezut sincer că e o glumă. Și din momentul acela n-am mai putut privi vrăbiile la fel. Ceilalți îl respectă în funcție de mărimea petei negre. Sunt teritoriale, răzbunătoare și incredibil de organizate. Dacă o vrabie străină intră peste ele în curte sau încearcă să le fure cuibul ori mâncarea, nu e simplă ceartă. Se strâng în găști (la propriu), își cheamă vecinii și pornesc o bătaie colectivă în toată regula. Fugăresc intrusul până la marginea cartierului, lăsându-l uneori fără pene.
Noi vedem lumea în câteva culori banale. Ele au un receptor suplimentar în ochi, pentru culori, care le permite să vadă în spectrul ultraviolet. Pentru ele, o urzică sau un tufiș nu e doar verde, ci are nuanțe, modele și semnale pe care nici nu le putem imagina. De asemenea, ouăle lor au modele în UV pe care doar ele le pot citi, ca un fel de cod de bare, ca să știe sigur care e oul lor și care e pus de vreun intrus.
Și mai spectaculos e cât de bine s-au adaptat vrăbiile la oameni. În marile orașe (sau prin gări și aeroporturi), au învățat să profite de ușile automate cu senzori.
Stau la pândă lângă intrare și se strecoară după firimituri exact când se deschid ușile brutăriilor sau supermarketurilor. Unele chiar reușesc să le declanșeze singure.
S-a descoperit că vrăbiile urbane au stomac de student: supraviețuiesc excelent cu cartofi prăjiți, covrigi și resturi abandonate pe la terase. Unele au prins chiar gustul berii sau cidrului și există cazuri în care s-au amețit atât de tare, încât au adormit direct pe mese. Ca niște clienți vechi ai locului. Iar dacă vedeți vrăbii ciugulind pe lângă mașini parcate după drum lung, să știți că mașinile acelea sunt pentru ele o mină de aur : bara din față e plină de insecte gata servite.
Vrăbiile din orașe adună mucuri de țigară de pe jos și le împletesc în cuiburi. Nu pentru că sunt fumătoare, ci pentru că le-au descoperit utilitatea. Nicotina din filtre acționează ca un insecticid natural puternic, care le apără puii de căpușe, purici și păduchi. Sunt obsedate de curățenie, dar într-un mod ciudat. Adoră „băile de praf” pentru a scăpa de paraziți, dar dacă găsesc o băltoacă, se transformă în mici mașini de stropit, spre disperarea porumbeilor care privesc de sus cu superioritate.
Ați observat vreodată cum, seara, câte un singur tufiș sau copac pare că fierbe de scandal, deși nu se vede nimic? Vrăbiile dorm la comun, în grupuri uriașe (uneori mii de păsări într-un singur pâlc de copaci).
Înainte de culcare, timp de vreo 30 de minute, urlă toate deodată ca pe rețelele de socializare. Ornitologii spun că este „jurnalul de știri”: comunică intens unde au găsit mâncare, unde sunt pisicile și cine cu cine s-a mai certat peste zi.
În general, sunt monogame (sau, mă rog, încearcă), dar studiile genetice au arătat că fidelitatea nu e punctul lor forte. Din când în când, doamnele vrăbii au aventuri cu vecinii de creangă. Infidelitatea generează adevărate drame de telenovelă în interiorul gardului viu, cu certuri violente și pene smulse.
Și dacă lucrurile merg foarte prost în „cuplu” (de exemplu, dacă nu reușesc să scoată pui într-un sezon), vrăbiile divorțează. Iar divorțul lor e de un pragmatism crunt: femela părăsește teritoriul și își caută alt partener, dar masculul refuză să plece din cuib, fiindcă știe că un cuib gata construit e mai valoros decât relația.
Dincolo de nostalgie, dispariția lor are cauze foarte clare. Am întrebat câțiva specialiști, iar răspunsul a fost deprimant de simplu: vrăbiile nu au plecat de plictiseală. Pur și simplu le-am scos noi din peisaj. Au fost împinse afară de felul în care am început să „cosmetizăm” orașul.
Principalul vinovat este distrugerea sistematică a gardurilor vii și a vegetației dese dintre blocuri.
Sub pretexte administrative precum „să fie curat”, „să nu se strângă mizerie”, „să se vadă fațada”, s-a trecut cu lama și trimmerul prin tot ce însemna vegetație joasă și deasă. S-a tăiat aproape tot ce le oferea adăpost. Pentru o vrabie, gardul viu nu e un decor. E casă, e fortăreață și e maternitate. Acolo se ascunde de pisici și ulii, acolo își face cuibul, acolo își crește puii.
Când transformi cu drujba un gard viu într-un ciot abstract sau îl înlocuiești cu gazon englezesc, tocmai ai evacuat o întreagă comunitate. Toaletarea trebuie făcută inteligent, nu prin radere de la sol. Gardul viu trebuie lăsat să fie des, nu transformat în sârmă ghimpată verde. Pentru orice primărie în criză de idei, există soluții de bun-simț. Salvarea vrăbiilor nu cere bugete de milioane de euro și nici credite de angajament pe treizeci de ani. Cere doar puțină minte și oprirea instinctului de a mutila natura.
Problema nu e întreținerea spațiilor verzi. Problema e obsesia sterilizării complete a naturii urbane. Nu tot orașul trebuie să arate ca un teren de golf.
Zone lăsate mai „sălbatice”, cu iarbă înaltă, unde cresc buruieni cu semințe, ar ajuta enorm. Înseamnă hrană și protecție pentru sute de păsări. La fel și plantarea de tufișuri dense, cu spini (cum este cătina roșie sau păducelul), în parcuri și în zonele verzi dintre blocuri. Spinii sunt apărătorii vrăbiilor împotriva prădătorilor.
La aceasta se adaugă modernizarea brutală a clădirilor: izolările termice au astupat toate nișele și crăpăturile unde vrăbiile își făceau cuiburi de generații. Orașul a devenit o suprafață netedă din beton și sticlă, fără loc pentru viață sălbatică. În marile orașe europene, primăriile montează pe clădirile publice sau în parcuri cuiburi artificiale etajate (adevărate ansambluri rezidențiale pentru păsări). Costă câțiva lei bucata, dar oferă casă sutelor de familii rămase pe drumuri din cauza anvelopării cu polistiren.
Iar efectele se văd. O singură pereche de vrăbii hrănește puii cu mii de insecte: omizi, țânțari, afide, căpușe. Când dispar ele, apar dăunătorii. Apoi vine administrația să-i lichideze cu pesticide și ne mirăm că aerul devine toxic.
Până la urmă, aici e adevărata problemă: un oraș care nu mai poate găzdui nici măcar niște vrăbii începe să devină ostil și pentru oameni. Ne mândrim cu infrastructură, asfalt și proiecte mari, dar ratăm examenul micro-universului de lângă scară. Dacă o ținem în acest ritm de „cosmetizare” exagerată, ne vom trezi într-o zi complet singuri, într-o Bistriță perfect curată, perfect pavată, perfect mută.
Pentru cine a avut răbdare, iată și răspunsul la mister: o vrăbiuță nu face nici un pas! Anatomia nu-i permite să meargă alternativ ca oamenii, așa că ea țopăie cu ambele piciorușe deodată. Toată existența ei e o succesiune de sărituri vesele. Un dans mic și agitat pe care Bistrița a început, încet, să-l reducă la tăcere.
#adio_Jack_Sparrow
Marius Conon
