Melancolia. Fără panică și alte isterii, vă rog! Nu sunt bătrânul nostalgic care explică cum totul era mai bine pe vremea lui Ceaușescu. Nu mi-am propus să conving pe nimeni că trebuie să simtă la fel.
Vă pot garanta din start că nu e verdict judecătoresc, nu e hotărâre guvernamentală și nici hate la ofertă. E o simplă opinie care, așa cum zice orice influencer în viață, poate trece populară sau nu.
Recunosc că nu știu ce înseamnă pentru ceilalți „a merge la cinema”, dar pentru mine n-a fost niciodată vorba doar despre a privi un ecran. Povestesc de ce încă plătesc pentru o trăire pe care, tehnic, aș putea s-o înlocuiesc acasă. În același timp, îmi imaginez cum e să ai un mic ritual în care oameni necunoscuți se simt bine unii alături de alții. Sigur că există spectatori cu amintiri excelente din locul ăsta. Tocmai de aceea nu incriminez lanțul comercial, ci scriu despre perspectiva mea și despre un anumit tip de disconfort pe care îl regăsesc, identic, în zeci de alte recenzii.
Argumentul. De cele mai multe ori, mergem la cinema ca să fim plecați. Nu de acasă, ci din timpul și spațiul în care ne aflăm.
E o evadare pe distanțe scurte, în lumi pe care le construiesc alături de familia mea. Intrăm în sală, se sting luminile și, pentru câteva zeci de minute, realitatea noastră obiectivă dispare. Nu trebuie să fie o capodoperă. Uneori nici nu este.
Dar e ceva în întunericul acela, în pânza uriașă, în faptul că mai sunt și alți străini acolo care privesc în aceeași direcție, care transformă totul într-un mic miracol colectiv. Poate am căzut într-o melancolie reflexivă precum maestrul Paler. Poate. Deși exact despre asta e vorba: despre pierderea treptată a magiei, despre alte timpuri și despre cum lumea modernă înlocuiește mitul cu eficiența și pragmatismul rece. Spectator detașat al altor vieți.
Avem atât de puține ocazii de a trăi vraja aceea întunecată, aproape copilărească; iar când, în sfârșit, mergem, ritualul ni se oferă cu condiția să bifăm o mulțime de mici cerințe care ne readuc fix în lumea din care voiam să scăpăm.
Copiii. Toți minori, toți vizibil minori. Ne-am uitat însă carnetele de elev acasă. Biletele erau rezervate, copiii erau la linie, filmul urma să înceapă, dar carnetele lipseau.
Și, dintr-odată, o seară senină a devenit o problemă fundamentală. O mică dictatură birocratică de care nu mai puteai scăpa. Nu vreau să fac un proces regulilor. Sunt tributar disciplinei, ordinii și regulamentelor; am justificări consistente pentru fiecare dintre ele. Dacă există bilete cu reducere, e firesc să existe o condiție. Nu contest asta.
Doar că uneori o regulă poate fi perfect argumentată și totuși să lase în urmă un gust amar. Ce pierdea firma dacă ne lăsa să intrăm? Biletul urma să fie plătit, copiii erau evident copii, iar dacă ne lăsau, nu se prăbușea universul. Dar pentru noi se întâmplase deja ceva: înainte de a fi spectatori, am devenit un caz de verificare. Se pare că există un mic despotism al ghișeului – nu pentru că omul de acolo ar fi un monstru, ci pentru că regulamentul îi pune în mână o putere minusculă pe care, în absența oricărui discernământ, ajunge să o exercite orbitor. Ni se promite “o altă dimensiune, o altă poveste” dar ca să ajungem acolo trebuie să trecem prin punctul de vamă: ghișeu, regulament, control, consum și înghesuială.
Rucsacurile. Înțeleg că spațiul are un bar, are costuri, că e un business și nu trăiește din aplauze. Dar dacă vrei să ronțăi ceva în timpul filmului, singura opțiune permisă este să cumperi de la ei.
Controlul de la intrare este exclusiv pentru a verifica dacă nu cumva ai venit cu apă sau snacks-uri de acasă. În momentul în care ți se deschide geanta, senzația nu mai e că ai venit la un spectacol, ci că ai trecut într-un perimetru de securitate unde trebuie să dovedești că n-ai nimic de ascuns.
Mulți descriu percheziția asta ca pe un control de aeroport – un fel de moarte a pasiunii, o pângărire a serii. Perfect: eu nu contest dreptul lor de a impune restricții comerciale. Contest faptul că toate aceste lucruri, puse cap la cap, nu mai au legătură cu motivul pentru care cineva trece pragul unui cinematograf.
Tinerii. Poate că pentru ei lucrul acesta se simte altfel. Filmele au ajuns peste tot. Le ai în sufragerie, pe telefon, pe platforme, în proiecții stradale.
Ecranele sunt tot mai pixelizate, sunetul tot mai fidel, iar tehnologia face ca diferența dintre casă și sală să fie tot mai îngustă. Eu încă mă ridic de pe canapea pentru senzația că am plecat undeva. De asta mă întristează când, înainte de proiecție, lumea de afară intră cu mine în întuneric.
Zeci de recenzii reclamă exact aceeași problemă: telefoane aprinse, conversații, zgomot și o lipsă totală de reacție din partea personalului. Nu doar publicul e problema, ci pasivitatea celor care administrează spațiul. Când nimeni nu intervine, nu mai e vorba că „am avut eu ghinion de vecini gălăgioși”, ci de un sistem administrativv care a abandonat sala.
Sala. Din perspectiva spectatorului, fiecare centimetru pare să fi fost transformat în resursă de vânzare.
Rândurile lungi, lipite de ziduri, te obligă la un slalom penibil prin fața tuturor dacă ai nevoie la baie. Să te ridici, să deranjezi, să-ți ceri scuze, să te întorci. Respectarea normelor minime de siguranță nu înseamnă că o sală e bine proiectată sau plăcută; consider această configurație pur și simplu proastă.
Nu e o tragedie națională, dar e încă o piesă din puzzle. Un carnet uitat, o geantă scotocită, o gustare obligatoriu de la bar, un rând din care ieși ca dintr-o capcană, reclame nesfârșite, telefoane aprinse, șoapte înalte. Și, dintr-o dată, îți dai seama că ai acumulat o cantitate uriașă de stres administrativ înainte ca povestea să înceapă. Prea multă realitate.
Fotoliile și sonorizarea sunt excelente, au remarcat-o și alții. Dar poate asta e cheia: nu trebuie să fie totul un dezastru ca să pleci dezamăgit. Uneori, tocmai punctele tari fac tristețea mai greu de digerat. Pentru că proiecția e bună, filmele sunt acolo, iar 3D-ul e concesia frumoasă pe care trebuie să o facem. Ecranul mare încă are magie, sunetul încă te mișcă, întunericul încă te învăluie.
Acasă. Chiar devine un adversar imposibil de bătut. Acolo am confortul absolut: baia la doi metri, pauza, mâncarea mea, apa mea, temperatura optimă, volumul potrivit.
Nimeni nu-mi cere carnetul, nimeni nu-mi umblă în bagaj. Iar dacă pentru acea magie din sală trebuie să treci printr-o experiență care îți amintește permanent că ești doar o cifră într-un model de business, avantajul cinematografului se subțiază periculos. Exact asta s-a pierdut: nu confortul unui scaun, ci motivul pentru care mai merită să te ridici de pe canapea.
Comparația. Apare și e inevitabilă. În oraș mai funcționează un cinematograf unde merg de decenii. Acolo le cunosc pe doamnele de la casă de când nu erau născuți copiii mei. Am îmbătrânit puțin împreună. Au și ei reguli, aveau și ei produse, dar regulamentul lor a rămas mereu în fundal, invizibil.
Nu ni s-au cerut carnetele, nu ne-a scotocit nimeni în genți. Poate sunt mai permisivi, poate ne cunosc, nu știu. Știu doar că acolo mă simt spectator înainte de a fi client. Dincolo, mă simt client înainte să apuc să fiu spectator.
Poți să respecți toate regulile din lume și totuși să construiești un loc în care omului îi este din ce în ce mai greu să se simtă binevenit.
Clienții. Nu sunt dintre cei care se plâng că nu li s-a făcut o favoare. Sunt un client fidel care spune: am văzut că se poate face altfel, fără să fie nevoie de reguli mai bune, de angajați mai buni sau de prețuri mai mari, ci simplu, prin felul în care alegi să te raportezi la omul din fața ta.
Capitalismul târziu și hiper-eficientizarea au ucis timpul de sărbătoare, pauza și vraja. Totul se reduce la bani. Transformarea cinematografului într-un mecanism de proceduri declanșează o tristețe abisală – delicatețea de a observa cât de greu mai ajungi astăzi la magie.
Iată de ce plec de acolo cu un gust amar, deși aparent toate lucrurile sunt perfect explicabile și acoperite de hârtii. Și dacă ar trebui să pun o etichetă stării cu care ies în stradă, nu-mi vine altceva în minte:
#sad_cinema
