În prag de Înviere, orașul nu se pregătește. Se dezlănțuie. Totul se accelerează simultan: cumpărăm, ne aliniem, ne expunem. Nu există tranziție, ci doar o presiune care crește până devine normă. Iar undeva în fundal, sensul religios e redus la o dispută aproape mecanică: ce e mai important – faptul că S-a născut sau faptul că a Înviat?
Pentru mulți, însă, miza teologică nici nu mai contează. Încă de la începutul Săptămânii Mari, magazinele sunt luate cu asalt de localnici și de cei veniți de la țară, deopotrivă. Cu toții par prinși într-o logică a aprovizionărilor strategice, făcute parcă să le ajungă până la Paștele Cailor.
Rezultatul? Cea mai pură formă de freamăt colectiv: un amestec de panică alimentară și dorință sinceră de a fi „în rând cu lumea”. O grabă care scapă de sub control, unde nu mai e vorba doar de cumpărături, ci de un ritual de participare la tabloul perfect al excesului mioritic. E una dintre perioadele în care diaspora se întoarce pe fugă, într-un „dus-întors” nebun dictat de miniconcediu, în timp ce curierii suduie livrând pachete cu gust de acasă celor rămași departe. Așadar, un trafic intens de dor, vin și cozonaci. Pentru trei zile, totul se transformă, nimic nu se pierde.
Centrul Bistriței devine o rezervație de kitsch-uri unde bunul gust a fost sacrificat pe altarul conformismului administrativ.
O expoziție agresivă de bazaconii intenționat concepute să te atragă și să anuleze orice urmă de reflecție. Iepuroi din polistiren și ouă gigantice vopsite în culori epileptice, reprezentări grotești ale pruncului Isus, magi, iesle și alte bibelouri din plastic. Pe scurt, apocalipsa estetică de primăvară.
Supermarketurile sunt arene olimpice unde bătălia se dă pe reduceri, cupoane și oferte. Spectacolul e total. Se simte crescendo-ul haosului până la masa de Paști. Oameni cu liste lungi cât pomelnicele aleargă cu telefoanele la ureche și verifică obsesiv dacă drojdia din coș e „aia bună”. Cărucioarele se freacă unele de altele, iar cozile capătă o alură de neclintit. A nu fi la rând tocmai acum e aproape o declarație de război la adresa tradiției; dacă nu te-ai călcat pe picioare, nu te-ai îmbrâncit și nu ai rostit în gând o sudalmă, practic, n-ai postit.
Curățenia de Paști s-a transformat într-un ritual de purificare prin sudoare și detergent. E marea mobilizare a aspiratoarelor și a spălătoriilor de covoare.
S-a dat start unui asediu generalizat asupra ferestrelor, unde fiecare gospodină execută o echilibristică periculoasă la etajul patru, înarmată cu o ambiție de fier. Iertarea de păcate a familiei depinde de cât de bine miros perdelele.
Acasă, stăm cu ochii pe ceas ca la numărătoarea inversă de la NASA: drobul trebuie să fie gata la fix, friptura rumenită, iar cozonacul… ah, teroarea supremă a cozonacului care refuză să iasă pufos! E un delir contracronometru între sarmale și machiaj, o cursă nebună să nu ne prindă Miracolul cu temele nefăcute. Când eșuăm cu vopseaua de ouă, dăm iama prin dresurile vechi din sertar ca să improvizăm tradiționalul. Rezultatul? Frunze strâmbe pe ouă care refuză să iasă roșii, în timp ce ne întrebăm retoric de ce Isus a înviat cu o săptămână mai devreme la catolici, de parcă mântuirea ar depinde de fusul orar.
În tot acest haos, încercăm să tragem după noi copiii, care ne privesc de parcă am vorbi în aramaică.
Îi convingem de magia nafurei pe stomacul gol, în timp ce ei ne toacă mărunt cu dileme teologice la care n-avem alte răspunsuri decât cele decupate din predicile părinților noștri. Peste trei zile, cubulețele de pâine și vin neconsumate vor ajunge pe pervaz, unde porumbeii orașului se vor îmbăta „creștinește”, oferind singurul spectacol de euforie misterioasă al cartierului.
Noaptea Sfântă transformă curtea bisericii într-un spațiu al etalării. Ținutele sunt atent alese, gesturile calculate, iar atmosfera are ceva dintr-o reprezentație de grup în aer liber. De la încălțăminte incomodă pe pietriș până la telefoane ridicate pentru a surprinde momentul, totul intră într-un registru al prezenței în cadru. Smartphonurile fac parte deja din peisaj; Învierea nu mai este doar trăită, ci documentată. În forma ei urbană, devine un fenomen de masă – vizibil, organizat și intens mediatizat.
Imediat ce s-a dat Lumina, fiecare aleargă cu flacăra ferită de curent, doar ca să ajungă primul la drob. Acasă, înainte de „Tatăl Nostru”, vine rândul food-porn-ului ecleziastic.
Învierea trece prin stomac înainte să ajungă la suflet. Nimeni nu se atinge de friptură până nu se face o sesiune de flat lay pentru rețelele sociale. Masa devine un platou de filmare, iar lumânarea un accesoriu de iluminat pentru grăsimi, carbohidrați și proteine. Pentru generația fitness, spiritul se tamponează de nutriție, iar oul sfințit e privit prin prisma tabelului de calorii.
Hashtag-ul suprem „Doamne, ajută-mi ficatul!” devine implorarea mută a duminicii, în clipa în care furculița atacă prima felie de drob. În acest ospăț pantagruelic, organele interne strigă „Păcat!” înainte ca preotul să apuce să binecuvânteze masa. După rugăciune, masa devine un câmp de bătălie unde se consumă ultimele fărâme de orgoliu. Există mereu un unchi puțin veselit cu un „ou de oțel”, bănuit a fi de bibilică sau de lemn. Lovește sigur și se bucură când pulverizează oul unui copil de cinci ani. O victorie mică, dar spusă cu zgomot.
Totul continuă cu „Fie ca” pe WhatsApp: mesaje standard, cu urecheați galbeni, trimise la grămadă. Le redirecționezi mecanic. Nu de drag, ci dintr-o teamă vagă că altfel vei lipsi de pe lista de favoriți a prietenilor.
Liniștea de după-amiază nu durează. E spartă de sirenele Ambulanței. Salvarea gonește prin cartier, într-un duel la baionetă cu indigestia națională. Pe targă, între două reveniri, pacientul mai întreabă dacă a rămas cozonac.
Însă, dincolo de freamătul din sufragerii, orașul mai găsește, din când în când, și alte feluri de a se aduna. Pe Pietonal, bucuria mai iese la lumină. Devine un punct de echilibru. E momentul în care isteria se domolește și se transformă în dialog, unde oul ciocnit devine un pretext sincer de a sta împreună. Tumultul digital se mai potolește – dar doar pentru o clipă, cât să ne amintim cum arată liniștea, înainte s-o pierdem din nou.
Deși salutul firesc ar trebui să ne însoțească 40 de zile, la noi nu rezistă prea mult. Îl abandonăm rapid, imediat după ce se termină maratonul culinar. Apoi, fără să ne dăm seama, trecem la ironia de cartier: „De unde știi că a înviat? Ai fost acolo?”, semn că revelația noastră vine cu termen de garanție.
Asta e, în fond, realitatea noastră balcanică: un amestec de evlavie, farfurii pline, ecrane tactile și story-uri. Ne vindem liniștea pe frenezie goală și interiorizarea pe expunere. Iar sacrul, discret și răbdător, a rămas undeva în fundal – suficient cât să-l bifăm, dar nu destul cât să-l mai simțim.
Rafinamentul spiritual se ratează, din nou, impecabil.
#balamuc_comercial
Marius Conon
