Epoca de Aur. Cuvinte care sună bine și astăzi. Poate prea bine. E numele strălucitor care acoperea, ca un strat subțire de vopsea, o realitate descompusă.
Din când în când, o specie de instigatori sentimentali zgârie această pojghiță. Își caută rădăcinile prin stratul de mucegai, scormonind dureros în memoria unei generații întregi, captivă între două lumi. O lume care tinde să cosmetizeze trecutul pentru că e mai comod. Și o lume care refuză să moară, deși este deja putredă.
Asta e tragedia generației care se smiorcăie după „Răposatul”: e acasă în ambele lumi și străină în amândouă.
Boceala asta nu e politică, e afecțiunea celor care au confundat tinerețea lor cu sistemul care îi ținea în cușcă. Paradoxal, drama acestor oameni este alta. Ei nu plâng tiranul, ci plâng după Ieri. Jelesc după vremurile în care genunchii nu-i dureau, în care copiii erau încă acasă – nu împrăștiați prin străinătate – și în care lumea era mică, cenușie, dar controlabilă.
Dar memoria nu e o arhivă fidelă; e o selecție a minții. O minte care refuză să vadă mizeria morală a acelui univers pierdut în frig. Iluminează sacadat doar micile momente suportabile dintr-o existență la indigo. Așadar, iluzia ordinii, a regulilor și a disciplinei.
Tras la xerox-ul partidului, viitorul era previzibil ca ora de difuzare a Telejurnalului.
Îl țineți minte pe sectorist? / Își făcea datoria, era viața sigură! /
Toboșarul cu pumnii grei, care dădea în suspecți cum bate surdul clopotele. Te snopea înainte să te întrebe ce ai făcut. După ora 21:00, orașul devenea un lagăr: legitimat, interogat, încărcat în dubă dacă n-aveai „justificare”. Frica ți se lipea de haine, de piele, apoi intra în pori. Te ridicau din pat pentru un banc, te schilodeau în arest pentru o aluzie. Refuzul de a semna o declarație dictată se plătea cu sânge pe podeaua din beciul Miliției. Și totuși, orașul nu arăta mereu ca o scenă de noapte albă. Viața își continua traseul ei mecanic, aproape liniștit. Oamenii învățaseră să nu mai distingă între normal și anormal. Într-o pușcărie cu program fix, diferența devenise inutilă.
Dar trauma colectivă? / Eram sănătoase tun, nu ca leșinatele de azi! /
Cea mai sinistră invazie a dictaturii n-a fost la televizor, ci în cabinetele ginecologice. Umilința lunară a femeilor și fetelor tinere, transformate în simple incubatoare de stat. Mașini de producție pentru Omul Nou. Controlul obligatoriu al statului în pântecele lor era biopolitica dusă la extrem: corpul nu le aparținea, era proprietatea partidului. Cine îndrăznea să-și revendice libertatea de a alege era strivit de un sistem care prefera orfani în traume și abandonați în case de copii, decât cetățeni cu drepturi. Despre toate acestea nu se putea vorbi public. Nu pentru că oamenii nu ar fi știut, ci pentru că nu exista un loc în care să fie spus fără risc.
Vă e dor de statul la coadă? / Atunci mai stăteai de vorbă cu omul! /
Coada era apendicele hidos al fiecărui cartier, un organism viu care se hrănea cu timpul și demnitatea noastră. „Se dă!” era cuvântul magic care punea orașul în mișcare. Privit din interior, nimic nu părea spectaculos. Nu era revoltă vizibilă, nici dramă conștientă. Era doar rutină. O așteptare lungă, în care oamenii își toceau răbdarea fără să-i mai spună pe nume. De la butelia purtată pe bicicletă ca un trofeu de război, la carne și lapte. De la pâine, unt și ouă, la rația de ulei și zahăr. De la țigări, la banane, portocale și programul de Revelion. Nu era socializare, ci o luptă mută a picioarelor înghețate și a coatelor în coaste. Am transformat nevoia de a mânca într-o umilință zilnică, în timp ce de la tribună ni se spunea că trăim în cel mai bun univers posibil.
Cui i-e frică de întuneric? / Era mai intim, ne adunam la un ceai! /
Europa Liberă și Vocea Americii se ascultau cu pătura trasă peste cap, într-o tăcere complice în care și informatorul asculta aceleași știri ca victima lui. Orașul se stingea devreme. Rămâneam prizonieri în propriile case, sub paltoane purtate în pat. Temele la lumânare, apa caldă cu țârâita, frigul care intra în oase. Apartamentele se transformaseră în peșteri de beton. Trăiam într-o beznă planificată, unde singurul lucru care frigea cu adevărat era teama că pereții au ochi și urechi. Chiar și atunci când tăceai.
Vă lipsește televiziunea? / Azi avem prea multe, nu se mai uită nimeni la nimic! /
Activitatea jurnalistică trebuia „să contribuie activ la întărirea rolului clasei muncitoare, clasă conducătoare în societatea noastră socialistă, a alianţei muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor, la educarea întregului popor în spiritul înfăptuirii politicii partidului“. Și noi vânam purici acasă cu improvizații din aluminiu. Ori mergeam pe dealuri, în vânt și ploaie, ca să vedem meciuri internaționale pe capota Daciilor. În locul celor două ore de ode și imnuri, acolo descopeream un grăunte de Occident – ciocolata și budinca din reclame. Era singura noastră conexiune ilegală cu normalitatea.
Era bună libertatea în beci? / Termină! Chiar prețuiam fărâma aia de lume liberă! /
Evadarea din lagăr era la fel de bizară ca regimul. Alternativa la cinema-ul ciopârțit de cenzură erau videotecile controlate din subsolul Casei de Cultură. Ne înghesuiam să auzim vocea nazală a Margaretei Nistor transformând orice înjurătură americană într-un cuminte „Du-te naibii!”. Playboy-ul & Hustler-ul circulau ca niște moaște sfinte. Folclorul inventa scene interzise cu artiștii-idoli, într-o încercare disperată de a-i vedea „umani”. Până și speranța în Nicu Ceaușescu se rezuma la iluzia că, într-o zi, va da drumul la granițe și la filme porno.
Care spirit de comunitate? / Măcar vecinii de palier îți dădeau „Bună ziua”! /
E marea păcăleală a memoriei selective. Faptul că eram toți la fel ne-a făcut să credem că eram uniți. De fapt, eram egali doar în lipsuri. Solidaritatea de scară de bloc s-a născut din nevoia de a împrumuta o cană de ulei sau de zahăr, nu dintr-o mare iubire regăsită sub comunism. Astăzi, în epoca interfonului și a granitului rece, apropierea aia forțată de foame și frig pare, prin lentila distorsionată a timpului, un fel de paradis al prieteniei.
Gata de spovedanie? / Părintele era om de omenie! /
1 din 4 cetățeni era turnător. Unii din viciu, alții din foame, mulți din teroarea șantajului. Poate cea mai ticăloasă formă de trădare n-a fost cea a vecinului, ci a celui căruia îi încredințai sufletul. Turnătoria în sutană a fost cancerul care a mâncat spiritul: altarul devenise un birou de informări, iar taina spovedaniei – un proces-verbal. Chiar și tovarășul Dumnezeu părea să aibă dosar la Securitate prin mâna prelatului care te vindea pentru o parohie mai bună sau pentru liniștea lui. Credința s-a plătit cu o altă formă de supraveghere operativă fără scăpare.
Vă ispitește mândria? / A construit omul ăla cât n-o să văruiți voi în zece vieți! /
Sub stratul de var al blocurilor gri-șobolan și sub betonul megalomaniei se află o istorie a terorii pe care memoria selectivă refuză să o exhumeze. Canalul, Transfăgărășanul, Casa Poporului – piramidele noastre moderne construite cu sânge de sclavi. Munca voluntară era, de fapt, muncă forțată, unde un accident de șantier însemna un sicriu trimis acasă în liniște, fără onoruri, fără întrebări. În timp ce secretarii de partid tăiau panglici cu foarfeci aurite. Este ușor să admiri un baraj când n-ai avut pe nimeni din familie îngropat în fundația lui.
Toți egali? / Măcar nu se afișau cu vile și mașini de lux! /
E cea mai ordinară minciună a nostalgiei: egalitatea în mizerie era doar pentru cei de la coadă. „Unii erau mai egali decât alții” încă de pe băncile școlii, unde profesorii scanau catalogul să vadă cine are „origine sănătoasă”. În spatele draperiilor groase din cartierele lor rezervate, „aleșii” trăiau într-o altă Românie. Egalitatea era doar sloganul de pe pancartele pe care noi le căram în spinare la defilări, sub soarele torid. Am fost o nație tăiată în două: cei cu dreptul la foame și ei, cei care ne priveau satisfăcuți de la tribună, protejați de cordoane de securitate. Ironic, într-un sistem care se voia egalitarist.
Unde ne erau drepturile? / Aveai casă, serviciu asigurat, concediu la mare prin sindicat! /
Marea eroare a celor care cred că burta plină (sau măcar promisiunea ei) merită prețul demnității. Am avut dreptul la muncă, dar munca era forțată; am avut dreptul la educație, dar educația era îndoctrinare; am avut dreptul la vot, dar buletinul avea un singur nume. Pachetul nostru de drepturi a fost, de fapt, un contract de închiriere a sufletului către un stat care ne-a vrut doar brațe de muncă și guri care să urle lozinci la comandă. Ne-au dat „siguranța” unei cuști bine păzite în schimbul dreptului de a fi oameni. Prizonieri într-o țară înconjurată de sârmă ghimpată. De fapt, libertatea a fost un lux pe care mulți l-au plătit cu viața.
Memoria nu păstrează proporțiile reale ale vieții. Ea le rearanjează. Le comprimă. Le face mai ușor de dus. Le falsifică. Poate de aici începe deruta.
În timp, greul se estompează, iar momentele suportabile, puse cap la cap, creează impresia unui trecut mai blând. Numai că imaginea asta e o minciună. Nostalgia de azi, toxică și dulceagă, e o formă de amnezie voită. Un soi de auto-apărare în fața unui prezent pe care nu-l mai înțelegem. Verdictul e tăios precum o ghilotină – amintirile ne trădează.
Ne e prea frică să recunoaștem că am fost fericiți atunci nu datorită regimului, ci pentru că supraviețuiam în ciuda lui. Între timp, am pierdut capacitatea de a mai distinge între foamea de sens și foamea de consum. Rămânem să cotrobăim prin resturi, speriați de propria libertate.
Ce anume ne amintim, de fapt – și de ce?
#melancolii_toxice
Marius Conon
