Oamenii se topesc. Nici acesta nu va face excepție. Dar până când se va scurge cu totul printre scândurile înghețate ale băncii, până când se va topi pe picioare, lichefiat de atâta căldură (căci dragoste e prea mult spus) – până atunci încă avem posibilitatea să-l admirăm…
Cum stă el așa dus pe gânduri, parcă într-o rână, parcă în bătaia vremurilor zbuciumate care îi trec în fuioare pe de lături, șuierându-i pe la urechi…
Cum îi sclipesc ochii fixați așa aiurea, fără grabă, spre un cer probabil cenușiu. Incolor. Albicios.
Cum stă el locului, fără să se grăbească nicăieri, tot încercând să despice văzduhurile. Ai putea să juri că aproape nimic nu ne deosebește. Că suntem și noi la fel de imaculați, la fel de curați, cu inima pâlpâind sub nasturi – deja înghețată… Numai bună de lins de pe un băț, de pe vreun deget…
Cum stă el priponit acolo, așezat totuși cu grijă. Cu pălăria aia fistichie de care ar râde toți vecinii… Cu catarama prinsă în jurul gâtului, parcă prevestind un final nefericit… Cu geanta alături, din care dau afară Dileme. Parcă bănuind – nu fără un strop de teamă – că toți oamenii se vor topi odată și-odată, cum bine avertizează un comentator… Toți oamenii se topesc.
Numai dilemele rămân.
De strajă la hotar. Rămân să ne bântuie. Poate chiar sub forma unor coșmaruri pitite bine sub piele…
Iar una dintre Dilemele care izbucnesc din geantă vorbește tocmai despre iertare. Despre parfumul de moarte al neputinței de a te împăca… „Înainte de a-ți putea vindeca dușmanul trebuie să te vindeci pe tine. Te vindeci în clipa în care te ierți pe tine pentru că ai fost atît de slab încît te-ai lăsat rănit de o opinie sau de o ocară.
Ca să ierți trebuie să ai curaj să admiți că ai greșit atunci cînd te-ai supărat, cînd ai dat importanță unor vorbe în vînt. Trebuie să te ierți că ți-ai pierdut cumpătul cînd ți-ai văzut orgoliul rănit. Trebuie să îți ierți vanitatea.
De fapt, trebuie să te ierți pentru că ești om și nu sfînt…”
Foto @ Camelia Toma
