Minciuna are picioare scurte, se spune… Iar rostul vorbei este să ne atenționeze că mincinosul nu ajunge departe și că minciuna își termină repede drumul. Strâmbătatea dă satisfacții de moment, dar oricâte vreascuri ai pune peste lumina adevărului, ea tot răzbește.

Dreptatea este soră cu adevărul, iar strâmbătatea este soră cu minciuna.

Ajunși aici coborâm în timp până la anul 1673 când vrednicul de pomenire Mitropolitul Dosoftei a publicat „Psaltirea pre verșuri tocmită” – o piatră de temelie a limbajului poetic românesc. 

Ea cuprinde stihuri „la îndemâna oricărei suferințe și a oricărei speranțe” după cum ne spune autorul, din care – spre delectarea urechilor și înțelepțirea minții – cităm acest fragment din Psalmul 10 care întărește avertismentul asupra minciunii:

„Deci strâmbătatea cine o iubește,

Acela el sângur sufletul ș-urește.

Că va ploua Domnul cu iarbă pucioasă

Preste necurațâi, și holbură groasă,

Foc și sterevie cu năvală mare,

Le-a trimite lațuri, păhar de pierzare.

Că direptu-i Domnul, dereptăț iubește,

Giudecări direpte fața lui prăvește…”

Foto @ Alexandru Uiuiu / Revista Zestrea – Badea Ion Piersică din Feldru