Ne-am topit privind-o pe doamna îndoliată – legănându-se alene pe hintă, într-un loc de joacă din Bistrița… A apărut parcă de nicăieri, purtând pe umeri veacuri de senină / limpede tristețe.
S-a așezat firesc pe hintă… Cum atât de puțini dintre noi mai îndrăznesc să facă la vârsta ei… S-a legănat agale câteva minute bune. Cu încetinitorul.
Căzută pe gânduri. Prăbușită parcă în interior.
Visând lent – poate – la vremurile de demult. Poate luându-și adio de la toate cele. Poate străduindu-se să reconstruiască în minte figurile unor oamenii dragi pe care i-a pierdut. Sau încercând să re-simtă emoția unor îmtâmplări străvechi.
Sau socotind în gând lucrurile pe care trebuie să le facă până la căderea nopții. Sau șoptind în sine o rugăciune mică… Sau amintindu-se demult, în copilărie, când se legăna fără nicio bănuială – pe un leagăn aproape la fel cu acesta…
În final și-a strâns plasa în brațe și a plecat. Fără să schimbe niciun cuvânt cu nimeni…
