A fost o vreme, nu demult, când Bistrița își boteza singură regii trotuarului. Un exercițiu de bullying literar atât de sănătos, încât niciuna dintre victime nu s-ar fi gândit vreodată să depună plângere. Porecla nu era o jignire – era viza de flotant în nemurirea locală.
În panteonul nostru de „super-eroi” de cartier, profilul făcea legea. Îi aveam, desigur, pe Saporo și pe Gonzo – cum să nu-i avem. N-aveau nevoie de Instagram ca să fie influenceri. Nasurile lor, monumentale și coroiate, sfidau legile aerodinamicii și bunul-simț estetic al vremii.
Era o geografie a feței care nu cerea voie să existe. Se impunea, pur și simplu, prin prezență. În timp ce Saporro purta pe chip trambulina olimpică de sărituri din Japonia ’72, Gonzo, cu un profil desprins parcă dintr-un episod interzis din The Muppets, demonstra că poți fi „hidos de carismatic” și să învârți pe degete cele mai tari fete din oraș. Amândoi stăpâneau, într-un amestec letal, vizualul și verbul la un loc. Nu erau doar personaje – erau emisiuni de divertisment ambulante.
Tot în acel univers al absurdului, blondul Cârnaț era pragmatistul absolut.
Imaginea lui, extrasă dintr-o singură noapte de glorie, a rămas întipărită în memoria orașului: omul care, în plină discotecă, sub globul de oglinzi și pe ritmuri de Modern Talking, într-un miros amestecat de deodorant ieftin și fum de Carpați, scotea strategic un cârnaț ascuns în mânecă.
A fost, dacă stai să te gândești, un reflex de independență totală. În timp ce restul muritorilor se chinuiau să pară ”cool” sorbind din sucuri dubioase, Cârnaț își gestiona propria ”măcelărie clandestină”. N-a avut nevoie de meniu; el era propriul lui VIP, cu bufetul inclus sub manșetă. Un singur gest a fost de-ajuns ca să-i hrănească legenda.
Apoi a venit libertatea, iar Saporo a fost primul care a fluturat steagul decupat din balconul Prefecturii.
A crezut, probabil, că orașul va deveni marea lui sufragerie, fără să bănuiască faptul că această „liberare” va aduce un inamic mai perfid decât milițianul care-l dorea tuns: profitul pe metru pătrat. În noul decor, Saporro a fost primul ”exponat” retras din circuit. Cu profilul lui vulturesc și rolele care tăiau aerul înțepenit al dictaturii, a fost, pur și simplu, evacuat. Nu mai încăpea într-un spațiu disciplinat, unde totul devenea predictibil și ”safe”. Și cam asta a fost.
A fost ultimul posesor al unei verticalități biologice într-o lume care a început să prefere fețele plate, botoxate și corecte politic. A trăit în ambele epoci, dar n-a aparținut, de fapt, niciuneia; a fost prea liber pentru Ministerul Adevărului din comunism și prea autentic pentru noua ordine a gentrificării. În anii ’80, el era eroarea de sistem care dădea farmec griului general, un personaj parcă desprins din benzile cu Corto Maltese, rătăcit pe malul Bistriței. Atunci, nasul acela era, cumva, o busolă a rezistenței.
Era epoca în care vindea porumbei care se întorceau pe jos de la Paris, prăjea știuca pe eșapament, iar cortul lui olandez uimea cartierul cu ghivece de flori la ferestre.
Un rocker pur sânge, echipat cu ”artileria” trimisă din exil de fratele său, Muștiuc: geacă de piele care mirosea a libertate, pantaloni strâmți și brățări cu ținte care sfidau uniformizarea vremii. Pescuia cu scule profesionale sosite de ”dincolo”, devenind un amestec exploziv între James Dean, rebelul fără cauză, și un Baron de Münchhausen cu pedigree de Bistrița.
Paradoxal – deși îl striga mereu Occidentul! – Sapi a ales să nu plece, importându-și propria lume între granițele orașului. A rămas singur în decorul brutalist al Halei Decebal, făcând slalom printre fantomele comunismului pe acordurile lui Minculescu.
Îl vedeai tăind aerul pe patinele cu rotile, exercitându-și libertatea pe cimentul mozaicat în timp ce fredona obsesiv refrenul celor de la Iris: «Cine mă strigăăăăăăă în noapteee?». Era întrebarea lui existențială, aruncată seară de seară peste tarabele goale, printre rafturile metalice ale halei, în ecouri care nu mai deranjau pe nimeni.
Occidentul îl ademenea, dar Sapi, în felul lui, răspundea prin prezență, transformând mastodontul de beton în propria pistă de decolare către o lume pe care o vizita doar cu mintea. A rămas santinela unui oraș care începea deja să-l uite, preferând să fie regele mozaicului local decât un anonim în depărtările care-l strigau de peste graniță.
Sapi a fost evacuat de noul decor înainte ca biologia să-l învingă; a devenit un clochard de lux într-o distopie curată, unde singura rebeliune permisă e alegerea culorii noului iPhone.
Am transformat amfiteatrele în parcări și trotuarele în zone de tranzit rapid. Am ucis Agora – locul unde Tiriluc, Bolero, Ciuc, Parolă, Muștiuc, Hedeș, Pepsi, Grofu, Păstaie sau KGB deveneau legende.
Bistrița e mai ”aranjată” acum, dar, dacă e să fim sinceri, e mult mai goală. Adevăratele noastre monumente – acei oameni care stăpâneau orașul prin simpla lor prezență spectaculoasă și imperfectă – dispar fără urmași.
Ei sunt o bucată din ADN-ul invizibil al Bistriței. Ultimii mohicani ai unei epoci trecute. Tromboniști de geniu, arhitecți ai ficțiunii urbane, ei făceau artă din minciună.
Ne dădeau codul de acces într-o lume unde orice era posibil, unde banalitatea era interzisă prin propriul lor simț al spectacolului. Acești bărbați nu s-au dus la estetician; și-au transformat „defectele” în blazoane. S-au ocupat de zgomotul de fundal al fericirii, garantând că pe străzi se va auzi mereu un ritm, o poreclă strigată tare și un râs care să acopere plânsul. Într-o țară tristă și plină de umor, acești oameni au fost arhiva vie a orașului, de care aveam nevoie ca să nu ne pierdem mințile.
Astăzi, ”personajele” s-au mutat în cloud. Pe TikTok, toți vor să fie la fel: filtrați, neteziți, perfecți. Saporo n-ar fi avut nicio șansă în algoritm – i-ar fi tăiat nasul din editare pe motiv de ”conținut inadecvat”. Ar fi fost, eventual, un personaj șters dintr-o memă efemeră. Trăim în epoca sterilității ofensate, unde fiecare trăsătură fizică e protejată de avocați și unde ”body shaming-ul” a ucis pofta orașului de a crea mituri.
Am devenit atât de corecți, încât am rămas fără chip. Ne-am pierdut capacitatea de a imortaliza individul prin poreclă pentru că ne temem de umorul crud, negru, care ne-a ținut întregi la minte în anii de plumb. Ne lipsesc palavrele, ne lipsesc nasurile și urechile mari dar, mai ales, ne lipsește curajul de a râde de noi înșine fără să chemăm avocatul. Ne-am civilizat până la anonimat. Asta e. Și ni-l merităm, cu vârf și îndesat.
#lumea_dinapoi
