Nu e an în care să nu comentez, la rubrica dedicată articolelor de Luminație, asupra acelorași probleme din cimitirul de pe Tărpiului / Bistrița. Mandat după mandat, problemele transformă un moment de reculegere într-un exercițiu de nervi și improvizație. Anul acesta revin mai devreme, cu riscul asumat că-mi voi ridica popimea în cap și că voi fi blagoslovit zdravăn. Ori, poate, chiar condamnat la ceva canoane administrative și spirituale.
Dincolo de sensibilități și supărări, realitatea rămâne aceeași: oamenii vin acolo cu respect pentru cei plecați dintre noi și ajung să se înghesuie printre mașini, noroi și improvizații tolerate de ani buni. Iar dacă unele lucruri s-au mai îndreptat în sfârșit, asta nu înseamnă că trebuie uitat cât de mult a fost amânată normalitatea.
În tradiția creștin-ortodoxă, mormintele sunt orientate, de regulă, Est-Vest, simbol al Învierii și al privirii spre Răsărit. Regulamentele BOR chiar vorbesc despre organizarea cimitirelor în parcele și rânduri clare. Nu este o normă geometrică, ci un obicei vechi care presupune ordine și respect. Numai că micile compromisuri, lăcomia, înghesuirea și dispariția aleilor au devenit probleme evidente. Există zone unde mormintele sunt lipite unul de altul, iar fostele cărări au fost ocupate treptat de noi înhumări. Unde nu încăpeau normal, au fost puse de-a lungul, nu transversal. În goana după fiecare petic disponibil, fostele alei au dispărut sub cruci și cavouri, până când întregul loc a început să semene cu un tetris mortuar.
Asta spune două lucruri incomode: fie unii preoți au închis ochii pentru a evita conflicte sau pentru profit, fie administrația cimitirului a fost lăsată complet din mână ani la rând. Iar rudele acceptă, de multe ori, din grabă sau disperare. Când cineva moare, foarte puțini mai au energia să se certe pentru orientare, alei sau reguli. Dacă li se spune „aici mai este loc”, ridică din umeri și plătesc.
Cimitirul nu este doar un teren cu morminte. Este memoria orașului. Un loc care face parte din patrimoniul nostru și care ar trebui tratat ca atare.
Acolo odihnesc bunicii și părinții noștri, vechi familii de profesori, intelectuali și oameni care au construit, la propriu, acest oraș. Puțini își mai amintesc sau poate nici nu știu că în cimitirul de pe Tărpiului este înmormântat fratele lui Mihai Eminescu. Da, chiar acolo își doarme somnul de veci căpitanul Matei Eminescu, decorat în Războiul de Independență și stabilit în ultimii ani ai vieții la Bistrița. Dar trecerea de la istorie la realitatea din teren te lovește imediat.
Prima nevoie este iluminatul. Este obligatoriu, nu opțional. În fiecare an, pe 1 noiembrie, cimitirul se scufundă într-un întuneric aproape complet. Oamenii vin mai devreme nu din comoditate, ci de teamă să nu îi prindă noaptea acolo. Și sincer, îi înțeleg.
Ar trebui instalată o rețea de becuri LED puternice care să lumineze toată noaptea. Nu două becuri triste la intrare, ci iluminat real pe alei și în zonele circulate. Costurile nu ar fi uriașe pentru un oraș ca Bistrița, iar diferența pentru oameni ar fi enormă. Un oraș care vorbește pompos despre smart-lighting nu poate lăsa un asemenea loc în beznă. Nu poți pretinde că gestionezi un oraș european, în timp ce oamenii merg de Luminație cu lanterna telefonului printre morminte și noroi.
A doua problemă ține de alei și organizare. S-au îndesat morminte noi direct pe vechile alei pietonale, până când cimitirul a devenit un labirint sufocant.
Astăzi, ca să ajungi la cei dragi, trebuie să sari peste borduri și să faci echilibristică printre morminte. Nu poți avea respect pentru morți dacă nici cei vii nu mai pot circula normal. Căile de acces care au supraviețuit trebuie refăcute, lărgite și delimitate clar, iar orice nouă înhumare care blochează accesul trebuie interzisă drastic. Fără disciplină și fără un plan clar, peste câțiva ani nu va mai exista nici urmă de ordine acolo.
Timp de zeci de ani, o altă mare urgență a fost trotuarul de lângă șosea. Oamenii au fost obligați să meargă pe marginea drumului, printre mașini, fără nici o protecție. Te fereai și tu de mașini, și mașinile de tine. Acum, în sfârșit, s-a făcut ceva. Există un trotuar și o pistă de biciclete. Chiar dacă ambele par desenate la limita minimă admisă de lățime, trebuie să recunoaștem că diferența este uriașă față de trecut. Meritul este al unei firme serioase care a împins lucrurile spre o amenajare decentă. Important este că, după generații întregi obligate să facă slalom prin trafic, există în sfârșit un loc unde poți urca și coborî fără spaima permanentă că vei fi lovit de o mașină.
Din păcate, dincolo de gard, cimitirul de pe Tărpiului a rămas simbolul unei nepăsări împărțite.
Deși diferite suprafețe sunt administrate de parohii, Primăria a preferat ani la rând să ridice din umeri și să se spele pe mâini, în loc să impună un regulament de urbanism funerar strict. Comparația cu cimitirul evanghelic din oraș devine inevitabilă. Și acolo există probleme și constrângeri de spațiu, însă diferența se vede imediat: aleile există, ordinea există, iar locul dă impresia unei administrări coerente. Tocmai această comparație arată că nu vorbim despre imposibilitate, ci despre priorități și reguli respectate.
Un cimitir ar trebui să fie o oglindă a respectului unei comunități pentru propria memorie. Un loc solemn în care oamenii merg în liniște, cu sufletul greu și cu lumânarea în mână. Un spațiu de reculegere cu alei largi, umbrite de copaci bătrâni, unde să poți merge la pas, citind pe cruci numele celor care au fost înaintea noastră. Dar când mergi printre locurile de veci de pe Tărpiului, ai impresia că nimeni nu a mai coordonat nimic de la 1900 toamna încoace. O situație care provoacă tot mai des revoltă.
Responsabilitatea administrației locale există și este directă. În fiecare an, bisericile primesc fonduri publice grase atât de la Primăria Bistrița, cât și de la Consiliul Județean Bistrița-Năsăud. Ar fi fost firesc ca, odată cu acești bani din taxele noastre, cele două instituții să vină și cu pretenții: curățenie, investiții concrete pentru oameni, acces sigur, iluminat public și alei civilizate. Soluțiile sunt, de fapt, de bun-simț și nu cer strategii pe zece ani. Până la urmă, civilizația unui oraș se măsoară și prin felul în care își respectă morții. Respectul pentru cei plecați spune totul despre respectul unei comunități pentru ea însăși.
Un cimitir nu se degradează singur. Cineva aprobă, cineva închide ochii, cineva spune „lasă că merge și așa”. Iar acest „lasă că merge și așa” a ajuns să îngroape inclusiv aleile. Cimitirul de pe Tărpiului ne arată exact cât de mult am fost dispuși să acceptăm improvizația ca mod de administrare.
#nepăsare_și_abandon
Marius Conon
