Un lucru curios în legătură cu copilăria mea este că dacă mă întreabă cineva ce îmi amintesc cel mai limpede din ea, aproape niciodată nu răspund: mingea, bicicleta sau patinele. Îmi amintesc locurile. Îmi amintesc asfaltul încins după o zi de vară. Mirosul de ploaie. Scara blocului. Geamul de la care mama mă striga pentru a treia oară, iar eu răspundeam de fiecare dată același lucru: – Vin acum! Evident, nu veneam. Mai stăteam cinci minute. Și încă cinci. Și încă cinci. Copilăria este, probabil, singura perioadă din viață în care cinci minute pot dura două ore.
Copilăria mea se numește Decebal.
Când eram mici, între blocurile noastre nu exista mare lucru. Pământ denivelat, câțiva plopi bătrâni, bălți care refuzau cu încăpățânare să dispară și noroi. După fiecare ploaie serioasă, mult noroi.
Pe neașteptate, un vecin prietenos cu noi a luat taurul de coarne. Avea un fel generos de a fi pe cale de dispariție astăzi: când vedea o problemă, încerca s-o rezolve. Nu să înființeze o comisie. Nu să înființeze o comisie la comisie.
Lucra la Drumuri și Poduri și, cu acordul tacit al vremurilor de atunci, a făcut rost de niște asfalt și câteva borduri. Atât.
Nu s-a organizat conferință de presă. N-a existat inaugurare. Nu s-a tăiat panglică. N-a existat postare triumfală despre „încă un proiect finalizat cu succes”. Atunci a existat doar un om care s-a gândit că niște copii merită un loc al lor.
Astăzi îi spunem infrastructură. Atunci îi spuneam simplu: teren.
Și, din clipa aceea, terenul n-a mai aparținut nimănui. Adică a început să aparțină tuturor.
N-a durat nici măcar o zi până să apară primele linii trasate cu vopsea galbenă. Apoi porțile, cumpărate din banii strânși de la fiecare. Campionatul dintre blocuri. Clasamentele. Revanșele. Certurile care țineau exact până începea meciul următor.
Aveam chiar și presă. Un prieten scria de mână ziarul sportiv al cartierului. Era redactor-șef, reporter, statistician și tipografie în activismul lui pur. Publica rezultate, golgheteri și clasamente cu o seriozitate pe care astăzi o întâlnești tot mai rar chiar și în presa profesionistă.
Dacă pierdeai, rămâneai în arhivă. Dacă dădeai trei goluri, intrai direct în legendă. Fără să știm, construisem o lume. Aveam reguli. Aveam arbitri. Aveam scandaluri. Aveam împăcări. Nici un adult nu proiectase toate acestea. Au apărut singure. Așa fac copiii. Nu folosesc spațiile. Le imaginează, apoi le inventează. Și nu era nevoie să fie totul perfect.
Asfaltul crăpa pe alocuri. Porțile mai rugineau. Câte o minge ajungea în balconul cuiva plecat de acasă, exact în fereastra celui mai nervos dintre vecini sau pe straturile cu legume. Uneori eram certați, alteori chiar urecheați.
Mai apărea câte un morocănos hotărât, cu scufie și ochelari, care ne amintea că există oameni care se culcă devreme. Pe atunci ni se păreau niște personaje negative. Astăzi îmi dau seama că făceau și ele parte din cartier.
Un cartier fără omul care confiscă mingea este la fel de neverosimil ca o nuntă fără lăutari. Ca un bărbat fără ibovnică. Ca o piftie fără usturoi. Pe scurt, nu era liniște. Era viață.
Iarna, terenul devenea altceva. Bătătoream zăpada, în două – trei partide fotbal, o udam și, peste noapte, suprafața înghețată se transforma într-o oglindă perfectă.
Nistor, Dumnezeu să-l odihnească, scotea boxele Kashtanului pe geam. Dintr-odată apăreau copiii. Adolescenții. Părinții. Și, desigur, fetele. Ah, fetele! Prezența lor reprezenta un argument suprem pentru munca voluntară la întreținerea lui. Și trebuie spus adevărul până la capăt: Saporo însuși ne-a lăudat calitatea gheții în comparație cu cea a patinoarului municipal!
În funcție de anotimp, fiecare avea propriile lui obiective. Iarna – patinam, construisem igluuri și cetăți. În restul anului – ne întreceam pe biciclete, desenam cu creta, ne epuizam în sporturi de echipă. Chiar tenis de câmp. Inventam jocuri pe care nu le-am mai întâlnit niciodată după aceea.
Mă gândesc uneori că asta este adevărata definiție a copilăriei: nu faptul că ai puține griji, ci faptul că poți transforma aproape orice într-un joc.
Anii au trecut în felul lor discret. Mai întâi au dispărut vocile. Apoi au început să dispară și copiii. Nu pentru că n-ar mai fi existat, ci pentru că fiecare generație își termină, la un moment dat, copilăria și pleacă fără să-și dea seama că a fost ultima seară în care a jucat o miuță între blocuri.
Nimeni nu știe când se întâmplă asta. Nu există o ceremonie. Nu fluieră nimeni sfârșitul meciului. Pur și simplu, într-o zi, mingea rămâne în debara. Și rămâne acolo ani întregi. Terenul însă era tot acolo. Mai obosit. Noi la fel.
Din când în când mai apăreau alți copii. Își aduceau bicicletele. Trotinetele. Creta. O minge. Și, fără să știe nimic despre noi, reluau aceeași poveste.
Asta mi s-a părut întotdeauna partea cea mai frumoasă a unui oraș. Că nu moștenești doar clădiri. Moștenești jocuri.
Poate de aceea orașele nu sunt construite doar din beton. Sunt construite și din gesturi care se repetă, generație după generație, fără ca nimeni să le treacă într-un plan urbanistic. Până într-o zi.
Pentru că orice loc care rezistă suficient de mult începe, mai devreme sau mai târziu, să stârnească o întrebare pe care copiii nu și-o pun niciodată: La ce folosește?
Și, odată pusă întrebarea asta, răspunsurile nu mai sosesc de la copii.
Prima tentativă de asasinare a spațiului a venit acum mulți ani, sub forma unui proiect măreț de parcare. Se dorea atunci, destul de transparent sub haina bunelor intenții, transformarea asfaltului în locuri de parcare destinate celor care frecventau biserica din vecinătatea pieței.
A fost o epopee întreagă, intens dezbătută în presa locală. Se ajunsese la un fel de disciplină olimpică a număratului. Se făceau inspecții la ore cheie, se întocmeau grafice și statistici demne de institute de cercetare, doar-doar se va dovedi științific că pe teren nu se joacă nimeni și că spațiul e „pustiu”.
Dar comunitatea din Decebal s-a baricadat atunci mental pe poziții. Sub articolele vremii, în secțiunile de comentarii, s-a dat un veritabil război de gherilă civică.
Locatarii s-au activat în masă, au demontat argumentele birocratice și au reușit să-și apere curtea. Am învins atunci. Spațiul a rămas al copiilor dar timpurile s-au schimbat. Iar ce n-au reușit planurile de parcare de atunci, a reușit birocrația digitală de astăzi.
Copiii au crescut. Au plecat la liceu, la facultate, la muncă. Unii s-au întors cu propriii lor copii de mână, convinși că locurile copilăriei îi așteaptă cuminți acolo unde le-au lăsat.
Și, de cele mai multe ori, chiar îi așteaptă. Căci, în ciuda distanțelor, în mintea fiecăruia dintre noi rula pe fundal cunoscutul refren: „Mă-ntorc la tine, iar și iar, de fiecare dată…”
Numai că, uneori, când te întorci, observi că locurile au îmbătrânit altfel decât oamenii. Ele nu fac riduri. Ele fac obiectul unor proiecte de bugetare participativă. Cred că acela a fost momentul în care am înțeles că există două feluri de a privi un oraș.
Noi vedeam un loc. Alții vedeau o suprafață. Noi vedeam amintiri. Alții vedeau metri pătrați.
Noi vedeam copii care încă nu sosiseră. Alții vedeau o funcțiune care încă nu fusese atribuită. Și, odată ce începi să privești un loc doar prin ceea ce ar putea deveni, riști să nu mai vezi deloc ceea ce este deja.
Prima dată au venit cu ruleta. Sau poate cu un plan. Nu mai țin minte. Țin minte doar că, pentru prima dată în aproape jumătate de secol, terenul nostru nu mai era privit de la înălțimea unui copil. Era privit de sus.
Nu spun asta cu răutate.
Este doar felul în care adulții încep să privească lumea atunci când uită că au fost copii. Poate că asta este, de fapt, diferența dintre un teren și un loc. Un teren are dimensiuni. Un loc are amintiri. Un teren poate fi măsurat. Un loc nu. Poți calcula câți metri pătrați are. Nu poți calcula câte copilării au încăput în el. Și nici câte vor mai încăpea.
Astăzi, terenul a primit o destinație fixă, exclusivă, sub tutela unei asociații de profil. Spațiul a fost împrejmuit cu sârme înalte și transformat în teren de baschet.
Se zvonește că suprafața urmează să fie acoperită cu vopsea specială, modernă, pretențioasă și restrictivă. Sună bine pe hârtie, dar vopseaua va aduce cu sine propriul set de interdicții nescrise. Pe ea nu mai poți intra cu bicicleta, cu trotineta sau cu rolele. Nu mai poți desena cu cretă fiindcă se deteriorează pelicula.
Orice altă formă de joacă spontană devine, dintr-odată, un act de vandalism asupra „investiției”.
Iar semnele sunt deja vizibile. Dacă privești cu atenție porțile noului țarc, observi încuietorile proaspăt montate. Ele nu sunt acolo ca să stea deschise.
Metalul lor rece pare că așteaptă, cu o resemnare birocratică, lăcatul de rigoare care va stabili clar orarul, permisiunile și dreptul de acces. Un spațiu public transformat într-un bun privat cu circuit închis, unde intri doar dacă te încadrezi în tabelul de activități aprobat.
Zilele trecute am dat o raită pe-acolo. M-am oprit din drum și am mângâiat plasa țarcului, încet, cu degetele, ca și cum l-aș fi mângâiat pe el, terenul de altădată. M-am simțit straniu.
Parcă mângâiam un animal de circ băgat într-o cușcă strâmtă, privat de libertatea de a alerga unde vrea și obligat acum să facă doar ce i se cere, la comandă.
Din animalul liber și plin de viață de altădată, a rămas o atracție îngrădită. Înainte de a pleca, m-am prins cu mâinile de sârmele reci și am privit înăuntru. Cu o milă bizară, neputincioasă. Exact așa cum ne priveau pe noi străinii, de dincolo de graniță, în anii lui Ceaușescu – ca pe niște captivi într-un lagăr absurd, uimiți că cineva poate trăi fericit sub cheie.
Astăzi, noi suntem cei de afară, compătimind un petic de asfalt care a fost cândva liber.
În afara fanfaronadei de pe rețelele sociale, unde un fost consilier local se bate glorios cu pumnul în piept că totul este rodul implicării și inițiativei sale, dincolo de ecrane rămâne o realitate mută.
Adevărata tristețe vine tocmai din această maltratare a spațiului pe care astăzi îl privesc ca pe un animal în chinuri, închis într-un țarc în care nu se mai joacă nici un copil. Un decor perfect, geometric și steril, dar complet gol.
Știu foarte bine că textul acesta reprezintă doar o opinie. Poate fi o opinie populară pentru unii dintre voi, cei care ați copilărit acolo, sau teribil de nepopulară pentru alții, care își doresc doar ordine ordonată prin regulamente.
Dar, dincolo de tabere, trebuie să admitem un lucru elementar: existența libertății de opinie. Ea nu e un moft.
Este una dintre acele libertăți și drepturi fundamentale din pachetul constituțional de care trebuie să ținem cu dinții, mai ales atunci când spațiile din jurul nostru încep să fie tot mai strânse și mai îngrădite.
Noi, oamenii mari, avem o slăbiciune: ne place să credem că îmbunătățim lumea de fiecare dată când schimbăm ceva.
Uneori este adevărat. Alteori schimbăm doar fiindcă nu mai știm să recunoaștem lucrurile care funcționează fără ajutorul nostru. Un copil nu cere niciodată un spațiu multifuncțional. Îl transformă singur într-unul. Nu cere un regulament. Își negociază regulile. Nu cere o destinație. Își inventează una nouă în fiecare după-amiază.
Poate că adevărata inteligență administrativă nu înseamnă să inventezi mereu locuri noi. Poate înseamnă să ai înțelepciunea să le recunoști pe cele care și-au făcut singure dovada.
Astăzi, în Decebal, există un gard. Probabil va rămâne acolo mulți ani. Nu scriu toate acestea fiindcă îmi imaginez că mâine îl va demonta cineva. Ar fi o naivitate.
Gardurile se ridică într-o zi. Amintirile au nevoie de generații ca să fie reconstruite. Dar sper ca data viitoare când cineva va privi un spațiu care aparține tuturor și va spune: – Aici ar trebui făcut ceva… să existe măcar o voce care să întrebe: – Ce se întâmplă dacă nu facem nimic? Și nu din lene, ci din respect pentru locurile care și-au găsit singure rostul.
Și dacă, peste ani, vreun copil va întreba de ce textul acesta se numește „Țarcul din Decebal”, mi-ar plăcea să primească un răspuns simplu. Să i se spună că n-a fost niciodată vorba despre un gard. A fost vorba despre clipa în care am început să credem că un spațiu devine mai bun doar pentru că l-am împrejmuit. Iar în ziua aceea am uitat ceva ce copiii știau fără să le explice nimeni: că cele mai frumoase locuri sunt cele în care încă mai poți schimba jocul fără să ceri voie.
#lagărul_nostalgiei
Marius Conon
