NOI știm ce este mai bine pentru voi. De fiecare dată când aud asta îmi vine să scot pistolul. Fiindcă în momentul în care politicienii locali spun lucruri trăznite, intuiesc riscul să fim iar și iar sacrificați pentru o imagine ideală a binelui. Această strategie veninoasă continuă sub ochii noștri cu o grabă suspectă.
Ajunși în situația în care n-au cum sau nu vor să livreze marile proiecte de infrastructură promise în campanie (că sunt grele, durează și nu dau bine în poze imediat), trec agresiv la îmbălsămarea urbană. Și, ca răul să fie complet, ferm convinși că acționează pentru binele altora, consideră orice opoziție ca fiind ignoranță, hate, egoism sau rezistență la progres.
Avertismentul ecologistului. Zilele trecute, după textul despre parcul municipal rebotezat din pix, un cititor revoltat mi-a lăsat un comentariu care ar trebui să ne pună pe toți în alertă maximă.
Nu e defel o răbufnire de moment, ci descrie începutul unui proces mult mai profund și mai cinic. Marius Horea Bălan scria negru pe alb: „Urmează să fie șters un alt loc din memoria colectivă a bistrițenilor. La rând vine marele șantier din Piața Centrală, cu betonarea, dalarea și pierderea locurilor VERZI în favoarea betoanelor și hăcuirea copacilor cu drujba.”
Tot el amintea cum a strâns 5.000 de semnături și a mers până la Curtea de Apel Cluj pentru a opri această mascaradă numită pompos „Reconfigurarea Axei Istorice”. Dar justiția, confuză și imună la sentimentele noastre locale, nu i-a dat dreptate.
Începute în timpul administrației Crețu și continuate structural de administrația Turc, proiectele europene de reabilitare, înlocuiesc pământul viu, iarba și umbra naturală cu hectare de granit și dale sterile.
Masacrul verde și „mineralizarea” din jurul Bisericii Evanghelice și din Piața Centrală transmit un mesaj urbanistic extrem de cinic: centrul orașului nu mai trebuie să fie o grădină publică primitoare pentru bistrițeni. Ci un culoar de tranzit igienizat, un cuptor de piatră pe timp de vară unde confortul gratuit a fost interzis. Dacă vrei umbră și un loc de stat pe Pietonal, ești obligat să te așezi la o terasă privată și să plătești consumația. Scade riscul insolației dar vei cumpăra o apă la preț de monopol local.
Floricica Dansatoarea nu crede în lacrimi. Noua administrație a lăsat rapid deoparte marile promisiuni din campania electorală pentru a se dedica trup și suflet cosmeticii de suprafață.
Rețeta pare simplă și cu ingrediente ieftine. Se ia o peisagistă tânără care îți desenează „turnulețe florale” instagramabile (rodul unei viziuni estetice de catalog), se rad spațiile verzi organice, se trântesc culoare de dale care să lege marile artere și zonele comerciale și se creează o iluzie de „oraș vestic, curat și cool”. Fațade poleite, terase elegante, luminițe calde, seri tematice cu muzică și aer de burg european.
Dar asta este doar fața comercială a gentrificării, o minciună lucioasă care acoperă o realitate dură. În spatele acestor decoruri de Facebook, Bistrița își pierde, bucată cu bucată, bistrițenii.
Pietonalul nostru, mândria etalată în toate pliantele electorale, a devenit astăzi cel mai eficient agent imobiliar din județ. Prin urmare, pentru cine devine orașul mai frumos, mai sigur și mai modern?
La prima vedere, totul arată impecabil. Numai că toate aranjamentele sclipicioase ascund sub preș lipsa de viziune pe termen lung și proiectele mari care au fost trase pe linie moartă.
În timp ce edilii visează public la blocuri de 20 de etaje și predau urbanismul local pe mâna dezvoltatorilor, bistrițenilor li se oferă mușcate aranjate pe verticală. Aceste intervenții sunt reale, să nu credeți că fabulez. Dacă ne uităm în spatele decorurilor de TikTok, realitatea economică brută a Bistriței ne oferă date incontestabile.
Orașul a ajuns de câțiva ani în topul național al scumpirilor la locuințe raportat la puterea de cumpărare locală. Prețul pe metru pătrat în zonele noi (Subcetate, extensiile de pe drumul Tărpiului, Calea Moldovei) a explodat. Și obligă tinerele familii să se îndatoreze pe 30 de ani pentru apartamente în blocuri ridicate rapid între case, adesea fără trotuare sau spații verzi. Suntem martorii unei deposedări silențioase, un proces chirurgical prin care identitatea comunității este evacuată discret pentru a face loc capitalului.
Radiografia unei crize provocate. Priviți spre ansamblul Sugălete. Un important monument medieval care a ajuns o ruină controlată, lăsată intenționat să se sufoce.
Mai întâi, se folosește o bâtă fiscală nemiloasă: amenințarea proprietarilor – oameni simpli, care abia își duc traiul de pe o zi pe alta – cu o suprataxare de 500% dacă nu își renovează singuri fațadele monumentului istoric. Când o administrație știe clar că acei oameni nu au resurse, dar îi sugrumă cu penalități absurde, scopul e unul singur: să-i forțeze să cedeze, să vândă pe nimic, să plece.
În timp ce proiectele mari de reabilitare ale ansamblului sunt blocate sau abandonate în declarații confuze, Sugăletele este lăsat să se decojească și să se prăbușească în văzul tuturor. Ca peisajul să fie complet „disciplinat”, primăria a trântit de-a lungul zonei niște turnuri metalice cu aer de barieră kitschidoasă, chipurile pentru a opri parcările, dar care în realitate blochează vizual întreaga arteră. Rezultatul? Arcade învechite, anunțuri triste de închiriere și zona adusă la pământ din punct de vedere economic. Iar când valoarea locului va atinge pragul minim al disperării, vor apărea „băieții deștepți” din imobiliare care vor cumpăra pe mărunțiș de la localnicii speriați de taxe.
Sacrificii pe altarul Booking-ului. Sociologul și urbanistul Neil Brenner spunea o chestie care explică perfect ce ni se întâmplă: orașele moderne nu mai sunt restaurate sau construite pentru a fi locuite, ci pentru a fi vândute.
Bistrița a devenit o proprietate listată, cu rating de 4.9 și recenzii în engleză. Oricine intră pe platformele de rezervări vede zeci, dacă nu sute de apartamente și garsoniere din interiorul vechiului burg (Pietonal, Dornei, Gheorghe Șincai, porțile și pasajele istorice) transformate în „regim hotelier”.
Pentru un proprietar, e mult mai profitabil să scoată 50-70 de euro pe noapte de la turiști sau oameni de afaceri în tranzit, decât să închirieze pe termen lung unui student sau unei familii din Bistrița cu 250 de euro pe lună. Acest lucru scoate masiv locuințele de pe piața chiriilor normale și le aruncă prețul în aer.
Uitați-vă la dinamica economică rezultată: prăvăliile, vechile afaceri de familie, atelierele, meșteșugarii locali sau chiar familiile care dădeau viață zonei au dispărut rând pe rând, constrânse de chirii pe care doar băncile, farmaciile, casele de pariuri și cafenelele de fițe le mai pot plăti. Clădirile istorice și curțile interioare care le ascundeau cândva sunt cumpărate la pachet, golite de chiriași și transformate în apart-hoteluri de tranzit.
Centrul nu mai deservește nevoile bistrițeanului de zi cu zi, ci buzunarul consumatorului de tranzit. Din cauza prețurilor absurde, localnicii reali sunt împinși treptat spre periferie, spre cartierele-dormitor sau spre blocurile noi înghesuite prin Subcetate sau pe prelungirile sufocate de trafic.
Betonăm, lustruim, standardizăm. Sharon Zukin, profesoară americană de sociologie specializată în viața urbană modernă, a introdus conceptul de „îmblânzire a orașului prin cafenele și design”.
Zukin explică un lucru genial, extrem de vizibil pe Pietonalul nostru. Și anume că estetica urbană curată (dalele noi, fațadele pastelate, cafenelele de tip „specialty coffee”) este folosită de administrații ca o armă de control. Ea spune că reabilitările urbane cochete, designul cool și igienizat nu sunt făcute pentru confortul localnicilor, ci funcționează ca o armă de curățare socială.
Ele semnalizează capitalului că zona a fost „eliberată” de sărăcie, de vechii locuitori gălăgioși și de micile ateliere prăfuite, devenind sigură pentru investitori și turiști cu bani. Iată cum vechea viață a orașului a fost ascunsă sub preș, iar spațiul salubrizat și pregătit exclusiv pentru clienții cu dare de mână.
În cartea ei celebră, „The Cultures of Cities”, Zukin folosește această expresie ironică pentru a descrie cum un centru istoric este cucerit subtil.
Violența evacuării localnicilor simpli nu se mai face vizibil, cu poliția, ci prin cultură și gastronomie fină. Apar cafenelele cu cappuccino, brunch-urile cu clătite pufoase, magazinele vintage și restaurantele cochete. Această „invazie” ordonează și cosmetizează spațiul urban, îl face să pară sigur și atractiv pentru clienții străini. Dar în același timp îi exclude pe bistrițenii de rând, care nu-și mai permit nici măcar să treacă pe acolo.
Suveniruri dintr-o fostă comunitate. Prezența lor pe Pietonal semnalizează instant apariția unei noi clase de consumatori („hipsteri”, corporatiști, turiști) și transformă un tabiet simplu (băutul unei cafele de dimineață cu vecinii) într-un act de consum exclusivist.
Ironia supremă este că tocmai „autenticitatea” pe care o caută vizitatorii este cea pe care această transformare o ucide prima. Un Pietonal transformat în platformă de cazare și business își pierde sufletul. Devine un muzeu în aer liber, un mall istoric fără identitate vie.
Când spațiul public încetează să mai fie al comunității și devine o simplă resursă de exploatat pentru profit rapid, orașul nu mai aparține celor care îl locuiesc, ci celor care îl speculează.
Geografii urbani au perfectă dreptate când avertizează că am fost deposedați de dreptul elementar de a ne mai recunoaște vecinii, pentru a face loc consumatorului docil. Comunitatea de curte sau de stradă, cea care se saluta dimineața, a fost înlocuită de un flux anonim de turiști.
Vecinul de-o viață a fost evacuat pentru a face loc unui client Airbnb care își târăște trolerul spre cutia cu cifru unde e ascunsă cheia de acces. Proprietățile au devenit exclusiv active financiare. Nu mai avem comunitate, avem doar tranzacții în regim hotelier. Iar această evacuare socială este dublată, în mod pervers, de evacuarea ecologică despre care vorbea cititorul nostru, în timp ce problemele mai profunde ale comunității rămân nerezolvate sau chiar sunt agravate.
#piatră_și_profit
