În orice societate liberă, pentru fiecare dintre birurile administrative puse pe umerii cetățeanului, statul este dator dacă nu cu o explicație clară, măcar cu o justificare de bun-simț. Acesta ar trebui să fie fundamentul de la care pornește și pe care ar trebui să se sprijine orice democrație. Nu avem nevoie aici de o argumentare bazată pe tradiții de tipul „așa s-a făcut întotdeauna”. Vorbim despre un răspuns onest, întemeiat pe realitatea obiectivă, care să satisfacă o singură întrebare de calibru greu:
Ce problemă reală rezolvă această obligație astăzi și de ce trebuie ea să mai existe?
Acest principiu se aplică tuturor constrângerilor: taxe, autorizații, restricții și, în egală măsură, examenelor naționale. Existența lor nu se legitimează prin simpla inerție a aparatului birocratic, ci prin utilitatea publică pe care o produc în prezent. Între ele, Bacalaureatul nu face excepție.
An de an, peste o sută de mii de elevi sunt obligați să treacă printr-un examen național fără de care nu pot urma, în mod obișnuit, studiile universitare. Pentru organizarea lui, statul mobilizează armate de profesori, comisii de securitate, aparatură digitală, platforme informatice și resurse financiare considerabile. În jurul acestui mecanism gravitează o întreagă psihoză socială, iar existența lui este tratată ca un adevăr atât de evident, încât aproape nimeni nu îi mai pune sub semnul întrebării justificarea.
Dar tocmai aici apare problema. În dezbaterile publice se discută aproape exclusiv despre procentul de promovare, dificultatea subiectelor, fraude, camere video, contestații și bareme sau chiar despre reforme succesive. Toate acestea pornesc însă de la o presupunere greșită: că examenul trebuie să existe.
Pe mine nu mă pasionează dacă Bacalaureatul este greu sau ușor. Nu-mi pasă dacă este bine sau prost organizat și nici dacă promovează prea mulți sau prea puțini elevi.
Mă interesează dacă el mai îndeplinește, în România de astăzi, o funcție publică pe care nici absolvirea liceului, nici universitățile și nici piața muncii nu o acoperă deja. Dacă răspunsul este afirmativ, existența lui este perfect motivată. Dar dacă răspunsul este negativ, atunci haideți să lăsăm ipocrizia și să schimbăm perspectiva:
De ce insistăm ca fiecare generație de absolvenți să susțină Bacalaureatul?
Examenul a fost introdus în România în 1925, după modelul francez, într-o perioadă în care accesul la învățământul superior era rezervat unei elite restrânse. Chiar documentele vremii îi defineau fără echivoc scopul: verificarea pregătirii intelectuale și selectarea celor capabili să urmeze cu folos studiile universitare.
Privit în contextul epocii, acest scop era perfect justificat. Universitățile aveau nevoie de un instrument prin care să distingă între cei pregătiți și cei nepregătiți.
Teoretic, nici o instituție nu apare din senin; fiecare este creată pentru a rezolva o problemă concretă. La începuturile sale, testarea la Bacalaureat îndeplinea trei funcții clare: verifica pregătirea absolvenților, certifica finalizarea studiilor liceale și facilita selecția universitară. Doar că instituțiile sunt obligate să-și legitimeze permanent existența prin utilitatea lor din prezent, nu prin cea de acum o sută de ani. Nu tradiția este cea care poate salva un examen, ci valoarea lui actuală.
Mai îndeplinește Bacalaureatul, în 2026, vreuna dintre aceste funcții?
Absolvirea liceului înseamnă finalizarea studiilor liceale iar ea este certificată prin promovarea celor doisprezece ani de studiu și prin actele de absolvire eliberate de unitatea de învățământ. Bacalaureatul se susține după încheierea liceului, nu înaintea ei. Prin urmare, examenul nu îți dă statutul de absolvent, liceul ți-l dă, legal și complet, prin mediile încheiate și prin Diploma de Absolvire însoțită de Foaia Matricolă.
Astăzi, fiindcă accesul și selecția la învățământul superior sunt lăsate pe seama universităților, Bacalaureatul este folosit doar ca un filtru extern.
Fiecare instituție își stabilește, în condițiile legii, propriile criterii de admitere: examen scris și probe de aptitudini pe materiile de specialitate, concurs de dosare sau o combinație a acestora. Cu alte cuvinte, selecția viitorilor studenți aparține universităților, care își asumă atât criteriile, cât și rezultatul acestui proces. Mai mult, când intrarea la facultate se face doar pe baza mediei de dosar de la BAC, fără o testare internă serioasă, șansele ca profilul candidatului să nu se potrivească deloc cu rigorile facultății cresc considerabil.
În practică, lucrurile sunt și mai mult în defavoarea Bacalaureatului – accesul pe piața muncii (angajarea) este decis exclusiv de angajator.
Competențele sunt demonstrate și evaluate prin interviuri, probe practice, teste de specialitate, experiență profesională sau alte criterii specifice postului. În anumite domenii, legislația poate impune și condiții privind studiile sau anumite diplome, însă acestea reprezintă cerințe specifice unor categorii de ocupații, nu mecanismul general prin care funcționează piața muncii. Nimeni nu te angajează în IT, inginerie sau marketing pentru că ai memorat un eseu șablon la limba română. Ajuns aici, cititorul mă poate întreba, pe bună dreptate:
Și ce legătură au toate acestea cu desființarea Bacalaureatului?
Legătura este că România plătește enorm pentru a testa în masă competențe academice de care o mare parte dintre absolvenți nu au nevoie. Un absolvent de liceu tehnologic care vrea să devină mecanic auto sau antreprenor este obligat să treacă prin stresul și costurile unui examen abstract, deși el nu va folosi niciodată aceste eseuri pentru a deveni inginer sau medic. Statul român cheltuiește sume uriașe din bugetul public pentru a organiza anual acest mit pentru toată masa de elevi, inclusiv pentru zecile de mii care pică, renunță după admitere sau care n-au nici o intenție să meargă la facultate.
Dacă ne uităm strict la banii dați pe bareme, corecturi și comisii, procentul este mic. Însă, dacă transformăm ecuația în costuri indirecte suportate de școli și comunități, pierderile economice și de timp devin uriașe. Componenta destinată cheltuielilor materiale include logistica examenelor (consumabile, curent electric, printarea a sute de mii de pagini), paza, monitorizarea și mentenanța audio-video, plus plata sutelor de comisii.
Bacalaureatul a devenit o psihoză națională cu bani aruncați pe apa Sâmbetei. Pentru a susține această ficțiune, statul român pune în mișcare an de an o logistică impresionantă, demnă de un stat polițienesc în stare de alertă maximă.
S-a ajuns la o paranoia structurală: camere de supraveghere în fiecare colț, scanarea digitală a lucrărilor pe bănci, transportul securizat al datelor și platforme de corectură distribuite în alte colțuri ale țării pentru ca profesorii să nu știe ale cui sunt foile. Ba mai mult, din cauza lipsei acute de personal din școli, elevii din localitățile mici sunt comasați și trimiși să dea examenul prin alte orașe, adăugând un stres logistic aberant peste cel emoțional.
În vreme ce elevii intră în săli ca la penitenciar, spectacolul din afara lor este de un tragism caragialesc: părinți disperați, obligați să-și ia concedii forțate, patrulează ca niște santinele bezmetice pe lângă garduri în căldura verii sau sufocă cafenelele din jur, asudați și cu unghiile roase. Reprezintă un efort financiar și emoțional mult mai mare pentru țară decât ar fi examenele localizate strict la universități.
Sincer, ce problemă rezolvă astăzi Bacalaureatul, pe care nici o altă instituție nu o rezolvă deja?
Singurul argument care mai este invocat în picioare este că examenul stabilește un standard național – că ar verifica existența unui nivel minim comun de cunoștințe. Societatea are nevoie de standarde comune, nimeni nu contestă acest lucru.
Când decretăm că Bacalaureatul este singurul instrument prin care acestea pot fi evaluate, o facem doar pentru că ne-am obișnuit cu el. Dar dacă Bacalaureatul nu mai certifică absolvirea liceului, iar admiterea este decisă de universități și angajarea de angajatori, pe ce se mai sprijină obligativitatea lui? În opinia mea, pe nimic suficient.
Facultățile cu admitere ar continua exact la fel. Angajatorii ar recruta exact la fel. Elevii ar absolvi liceul exact la fel. Prin urmare, să nu ne întrebăm panicați cine ar lua locul Bacalaureatului. Să ne întrebăm dacă mai există, astăzi, un loc pe care Bacalaureatul să îl ocupe.
Circulă în sistemul public o apreciere subiectivă, transmisă din generație în generație: convingerea că dacă un tânăr de 18 ani nu reproduce pe o foaie A4 comentariul dictat de profesor la „Enigma Otiliei”, societatea se va prăbuși, iar universitățile vor fi invadate de analfabeți.
Este momentul să privim adevărul în față și să cerem lucrul cel mai simplu, cel mai curajos și cel mai igienic: eliminarea lui completă. Iar la întrebarea speriată a birocraților – „Dar ce punem în loc?” -, născută din obsesia mioritică de a înlocui o formă de tortură cu alta, răspunsul corect este unul singur: „Nimic.”
Liceul trebuie să se încheie firesc, prin certificarea anilor de studiu. Bacalaureatul nostru e un moșneag obosit pe care îl ținem la reanimare doar din încăpățânare, când el abia își mai trage sufletul. Degeaba îi mai punem implanturi de ultimă generație, scanere digitale și camere video. E timpul să nu-l mai chinuim tot cosmetizându-i sfârșitul inevitabil, ci să-l decuplăm elegant de la aparate și să-i pregătim cele trebuincioase înmormântării.
#un_moft_național
Marius Conon
