ÎNCĂLZIRE
În serile lungi de vară, exact când ziua se îmbină cu noaptea, din lemnăria veche de vizavi – o construcție șubredă, uitată de timp și plină de crăpături numai bune de locuit – își fac apariția cei mai interesanți vecini ai mei.
Unul câte unul, apoi în grupuri, țâșnesc ca niște mici proiectile vii și se risipesc în viteză prin aer cu o precizie uimitoare. De peste douăzeci și cinci de ani îi privesc aproape în fiecare vară și, culmea!, încă reușesc să mă surprindă.
Campionatul Mondial din acest an mi-a adus o idee pe cât de simplă, pe atât de inspirată: am mutat televizorul și hamacul pe balcon. Sportul-rege merita urmărit în aer liber, cu un pahar de vin rece alături și cu răcoarea serii coborând încet peste cartier. Numai că fotbalul s-a trezit cu intruși neașteptați. În fiecare seară, exact când arbitrul fluiera începutul de joc, începea și meciul lor. Fără galerie. Fără simulări. Fără VAR. Și, spre deosebire de cel de pe stadion, fără nici un minut de prelungire.
Balconul meu, luminat de ecranul televizorului, devenise un loc de adunare pentru țânțari, molii și musculițe. Iar unde ele se învârt dezorientate, apar și liliecii.
Într-una dintre seri, în pauza meciului… Prima umbră se desprinsese deja din lemnărie. A doua desenase un cerc perfect în jurul balconului. A treia mi-a trecut atât de aproape pe lângă ureche încât am simțit aerul mișcat de aripi.
– Dacă tot mă urmăriți de atâția ani, spuse o voce subțire, cred că a venit timpul să facem cunoștință.
Pe sfoara de întins haine stătea agățat un șoricel cu aripi de piele, cu ochii vii și un aer de profesor pensionat.
– Bună seara! Domnul? am întrebat.
Înclină ușor din cap.
– Pipistrellus. La dispoziția dumitale. Dar să nu lungim introducerile. Peste câteva minute începe rondul meu de noapte.
REPRIZA I
– Nu pot să încep altfel. Lumea încă vă privește ca pe o rudă mai modestă a contelui Dracula. Spuneți-mi sincer… vă place sângele?
– Extraordinar…
Oftează și își netezește aripile ca pe o mantie.
– Nici nu ne-am așezat bine și deja scoateți usturoiul din buzunar. Știi care e problema voastră, a oamenilor? Luați excepțiile și le transformați în regulă universală. Există trei specii de lilieci care consumă sânge, toate prin America Latină. Dintr-odată devenim cu toții vampiri. E ca și cum eu aș afla că există câțiva hoți de buzunare și aș trage concluzia că întreaga omenire trăiește din portofele furate. Eu sunt insectivor. Un liliac de cartier. Vampirul din mine moare de foame lângă un țânțar bine hrănit.
-Totuși, legenda n-a dispărut nici după atâtea sute de ani.
– Pentru că poveștile bune rezistă mai mult decât adevărul. Dar uite o ironie care sigur o să-ți placă. Din saliva acelor veri ai mei „vampiri”, cercetătorii au extras o substanță anticoagulantă atât de eficientă încât este studiată pentru tratarea accidentelor vasculare. Vezi? Până și vampirii fac voluntariat medical. În timp ce noi, insectivorii, muncim gratis la dezinsecția orașelor și nici măcar o diplomă nu primim.
În clipa aceea, o musculiță trecu prin dreptul becului. Domnul Pipistrellus dispăru. N-au trecut două secunde. Se întoarse exact în același loc.
– Scuze, zise. Interviu-interviu, dar serviciul înainte de toate.
– Mă uit la dumneavoastră și încă îmi vine greu să cred că sunteți unul dintre cele mai longevive mamifere mici. Câți ani aveți?
– Dar dumneata?
Am clipit.
– Poftim?
– Vezi? Nici vouă nu vă place întrebarea. La oameni e lipsă de politețe. La lilieci e lipsă de modestie. Dacă tot ai insistat… am trecut de douăzeci de primăveri. Și sunt încă tânăr. Un șoarece de aceeași greutate ar fi de mult o amintire. Probabil că zborul ne ține în formă. În fiecare seară organismul nostru face un efort uriaș, iar cercetătorii încă încearcă să înțeleagă cum reușim să ne reparăm atât de bine „uzura”. De fapt, e simplu: întreținere făcută la timp.
– Ați pomenit de douăzeci de primăveri…
-Da. Și acum vine partea care-mi place cel mai mult. Crezi că doar tu mă observi?
– Cum adică?
– Eu vă urmăresc de când aveați alt televizor pe balcon. V-am văzut schimbând ghivecele. V-am văzut citind până târziu. V-am văzut strângând hainele. Anul ăsta ai adus hamacul. Foarte bună mișcarea, apropo. Noi observăm tot. Voi credeți că sunteți naturaliști. Noi credem că locuim lângă niște oameni foarte interesanți. Și încă n-am decis cine studiază pe cine.
– Recunosc… asta schimbă puțin perspectiva.
– Exact.
Din lemnărie se mai desprinseseră câteva umbre. Începuseră să deseneze traiectorii largi deasupra curților. Pipistrellus le urmărea cu coada ochiului. Era limpede că schimbul de noapte se apropia.
– De ce ieșiți întotdeauna exact la apus?
– Înainte să răspund, am și eu o întrebare. Dumneata de ce nu mergi la cumpărături la trei dimineața?
– Pentru că aproape toate magazinele sunt închise.
– Exact. La noi atunci se deschide restaurantul. Țânțarii, musculițele și moliile ies la lucru. Noi ieșim la cină. Și, dacă tot suntem aici… televizorul tău este unul dintre cele mai bune restaurante din cartier. Lumina atrage insectele. Noi venim doar la recoltă. Să nu-l schimbi cu unul mai mic. Ar scădea porțiile.
– Dacă tot vorbim de recoltă, intrarea dumneavoastră în scenă e destul de ciudată. De ce porniți mereu zborul plonjând cu capul în jos?
– Pentru că picioarele noastre sunt prea mici și slabe ca să ne putem lua zborul de pe loc, prin salt, ca păsările. Nu avem mușchii necesari pentru un demaraj de pe sol. Și atunci, care e soluția inteligentă? Ne lăsăm în cădere liberă și pur și simplu deschidem aripile. Gravitația face toată treaba grea în locul nostru. Practic, pentru noi, deșteptarea în fiecare seară începe cu un salt. Cu un bungee-jumping. Iar după ce ne trezim din cădere, ne petrecem mult timp cu o igienă strictă, curățându-ne meticulos aripile de piele. Ne place să fim impecabili la cină.
– Recunosc că de câteva ori ați trecut atât de aproape de mine încât am încremenit.
– Știu. Ne distrăm copios pe tema asta.
– Serios?
– Foarte. Voi aveți impresia că atacăm. Noi ne amuzăm de cum s-a speriat vecinul de la etajul doi.
– Totuși, există panica asta colectivă că vă încurcați în părul oamenilor.
Domnul Pipistrellus izbucni într-un râs atât de subțire încât eu n-am auzit nimic. Am văzut doar cum i s-au strâns ochii.
– Dumneavoastră chiar vă imaginați că pot evita un fir de păianjen întins între două crengi, dar mă împiedic exact în bretonul unei doamne ieșite de la coafor? Extraordinară încredere aveți în importanța speciei voastre… Noi nu zburăm la întâmplare. Noi vedem altfel. Nu cu ochii. Cu urechile. Scoatem sunete atât de înalte încât voi nu le puteți auzi. Ecoul lor se întoarce și ne desenează o hartă tridimensională a lumii. Copaci. Fire. Insecte. Balcoane. Oameni. Hamace. Totul. Când trec pe lângă urechea ta nu mă interesezi tu. Mă interesează țânțarul care tocmai a avut nefericita idee să creadă că este în siguranță.
În timp ce vorbea, în dreptul scării se aprinse primul felinar. Lumina lui gălbuie nu reuși să concureze cu ecranul televizorului, dar fu suficientă cât să adune încă un roi de insecte. Domnul Pipistrellus ridică ochii.
– Să nu te superi dacă, din când în când, dispar două-trei secunde. Cina are prostul obicei să treacă prin mijlocul conversațiilor importante.
Și, ca pentru a-mi demonstra că nu glumea, țâșni într-un zigzag imposibil, dispăru o secundă și reveni aproape instantaneu.
– Unde rămăsesem?
– La urechi.
REPRIZA a II-a
– Dacă vă orientați atât de bine, cum de nu surziți din cauza propriilor strigăte?
– Îți imaginezi ce s-ar întâmpla dacă ai trage un tun lângă ureche în fiecare secundă?
– Nu foarte bine.
– Exact. De aceea, înainte să scoatem sunetul, închidem pentru o fracțiune de secundă „volumul” urechii. Când ecoul se întoarce, îl deschidem din nou. Dumneavoastră ați inventat telecomanda. Noi am inventat butonul de mute cu vreo cincizeci de milioane de ani înainte.
Se opri. Mă privi câteva clipe.
– Hm… nici pe aceasta n-am brevetat-o.
– Ce?
– Butonul de mute.
– Tot uitându-mă spre lemnăria aceea, mă întreb cum e viața într-o colonie. Nu vă certați?
– Și dumneata locuiești la bloc, nu? Atunci de ce mă întrebi?
Am râs. El continuă cu aerul unui administrator de imobil care tocmai încheiase ședința de scară.
– Sigur că ne certăm. Pe locuri. Pe cine a adus mai puține insecte. Pe puii care cred că toată grinda le aparține. Diferența e că, după cinci minute, uităm de la ce am pornit.
Se aplecă ușor spre mine.
– Voi aveți grupuri de WhatsApp. Noi avem ultrasunete. Crede-mă, nu știu care variantă e mai obositoare. Dar avem un simț al comunității de la care oamenii ar putea lua notițe: dacă o mamă pățește ceva în timpul vânătorii, alte femele din colonie adoptă puiul orfan și îl hrănesc ca pe al lor. Suntem o asociație de proprietari, dar cu mult mai mult altruism.
În timp ce vorbeam, încă doi lilieci trecură pe deasupra capului.
– Ăștia sunt nepoții mei. Nu salută. Au impresia că viteza ține loc de politețe.
– Am auzit că aveți rude celebre prin Munții Rodnei.
Fața lui se lumină.
– Ca orice familie respectabilă, avem și noi ramura aristocratică.
– Adică?
– Verii de la Tăușoare. Eu sunt băiat de cartier. Ei locuiesc într-o catedrală.
Ridică o aripă spre cer, ca și cum peștera s-ar fi aflat chiar deasupra noastră.
– Iarna se adună acolo cu miile. Stau lipiți unii de alții până aproape că nu-i mai poți deosebi. Își încetinesc inima, respirația, tot. Timp de luni întregi trăiesc atât de încet încât ai impresia că timpul însuși hibernează împreună cu ei.
Zâmbi.
– Părintele Crin, care îi vizitează de ani de zile, i-a numit cândva „călugării întunericului”. Îmi place imaginea. Și nouă ne cade bine puțină poezie.
Un fluture de noapte își făcu apariția între noi. Pipistrellus dispăru. Se întoarse mestecând discret.
– Îmi cer scuze. Ăsta era desert.
– Apropo de mâncare… cât poate consuma un liliac într-o singură noapte?
– Destul încât țânțarii să mă considere o catastrofă naturală.
Râse.
– Într-o oră putem prinde sute, uneori peste o mie de insecte, dacă masa e bogată. Practic, facem ore suplimentare fără spor de noapte.
Se uită spre paharul meu.
– Și fără șpriț.
Apoi deveni brusc serios.
– Știi care-i partea frumoasă? Noi nu vânăm doar pentru noi. Fiecare insectă pe care o prind eu este una care nu mai ajunge la tine. Uneori oamenii dorm mai liniștiți fără să știe cine le-a făcut liniștea. Și nu doar atât: suntem grădinarii nevăzuți ai planetei. Sute de specii de plante depind exclusiv de polenizarea noastră nocturnă. Bananele sălbatice, mango, avocado și, mai ales, planta de agave. Fără lilieci, omenirea n-ar fi avut niciodată tequila. Gândește-te la asta data viitoare când comanzi un cocktail la terasă.
– Cercetătorii spun că sunteți printre cele mai rezistente mamifere.
– Ei spun asta. Eu spun doar că organismul nostru s-a încăpățânat să țină pasul cu zborul. În fiecare noapte temperatura corpului urcă atât de mult încât e ca și cum am face febră de bunăvoie. Probabil de aceea sistemul nostru imunitar a învățat să nu intre în panică din orice. Mai avem multe de învățat unii de la alții. Voi ne studiați sângele. Noi vă studiem răbdarea. Deocamdată suntem la egalitate.
PRELUNGIRI
Dinspre televizor se auzi un urlet. Gooooool! Niciunul dintre noi nu întoarse capul. În schimb, Pipistrellus privi lung spre lemnăria de vizavi. Pentru prima dată, ironia îi dispăruse din glas.
– Vă temeți de oameni?
Nu răspunse imediat.
– Nu. De oameni nu. De grabă, da. Voi aveți obiceiul să schimbați lumea foarte repede. Tăiați copaci bătrâni pentru că fac frunze. Închideți orice crăpătură pentru că intră aer. Dărâmați lemnării fiindcă sunt vechi. Și, fără să vreți, închideți ușile unor case despre care nici nu știați că sunt locuite.
Privi din nou spre adăpostul lui.
– Mă tem că n-o să mai prind lemnăria.
Am tăcut amândoi câteva clipe. Apoi își scutură ușor aripile, de parcă și-ar fi alungat singur gândul.
– Dar există soluții. Căsuțe pentru lilieci. Puțin bun-simț când se renovează clădirile. Mai puține pesticide. Și, din când în când, câte un om dispus să se uite în jur înainte să tragă concluzii.
– O ultimă întrebare. Dacă mâine dimineață toți oamenii ar citi interviul acesta, ce ai vrea să rețină?
Domnul Pipistrellus zâmbi.
– Să țină minte că, în fiecare seară, imediat după ce voi vă trageți perdelele, deasupra orașului începe schimbul nostru de noapte. Nu cerem aplauze. Nu vrem statui. Nici măcar recunoștință. Doar să nu ne desființați casa înainte să aflați că eram vecinii care vă păzeau somnul de țânțari.
Ridică privirea spre bec. Un țânțar îi dădea târcoale cu optimismul specific celor care nu știu ce-i așteaptă.
– Mai aveam o întrebare… am spus.
– Și eu mai am un țânțar.
Se uită spre mine și înclină ușor capul.
– Presa poate aștepta. Cina, mai rar.
Se lăsă în gol câțiva zeci de centimetri. Pentru o clipă am crezut că se prăbușește. Apoi aripile i se deschiseră și dispăru fără urmă. La televizor începea publicitatea: „Pe lângă cine trecem în fiecare zi fără să-l vedem cu adevărat?”
* Nici un liliac nu a avut de suferit în timpul realizării acestui interviu. Despre țânțari nu putem spune același lucru.
#rondul_de_noapte
Marius Conon
