Room for Three – un trio de orgă pe care am avut bucuria să-l ascultăm recent la Bistrița – din care face parte și Cristian Copaciu, absolvent al Liceului de Muzică „Tudor Jarda” – își propune o misiune curajoasă. Aceea de a revitaliza sunetul atemporal al trioului de orgă. Am stat la povești cu tinerii muzicieni de la Room for Three. Iar viitorul nu a mai părut chiar atât de sumbru…
Publicul din Bistrița s-a bucurat recent de mixajul unui bebop clasic, soul jazz și blues al trio-ului Room for Three. Formația a susținut de curând o serie de concerte, la Iași, Bistrița, Baia Mare, București. Urmează alte concerte la Brașov, Cluj și București.
Pornind de la groove-uri profunde, melodii pline de suflet și o scânteie de improvizație, „Room for Three” Trio îmbină diferitele stiluri de jazz într-o experiență live unică.
Andrei Mânzat (pian / orgă): Noi am dat drumul acestui proiect în ianuarie, de fapt. De vreo cinci luni ne întâlnim constant, dar noi, ca muzicieni, suntem destul de versatili toți. Am cântat înainte în diferite alte formule și proiecte. Ne-am întâlnit dorind să punem la cale un asemenea proiect: să aducem organ trio-ul în România.
Cristian Copaciu (chitară): Pentru publicul din România, poate părea un pic riscant. Nu avem cultura jazz-ului în sânge. Nu e ca afară, de pildă, unde tot la a doua familie – găsești un pick-up și un disc de vinil cu jazz. La noi a mers totul mai greu.
Colegii mei au studiat în Olanda. Eu am stat aproape trei ani în Paris, în ultima perioadă. Asta ne-a influențat mult. Ne-am propus să încercăm conceptul ăsta și la noi în țară, să-l promovăm. Sunt foarte puține proiecte de jazz organ trio în România. Nici în Europa nu sunt prea multe…
Andrei Mânzat (pian / orgă): Este o reușită. Publicul pare receptiv la ceea ce facem, iar asta ne bucură nespus. Propunem o formulă inedită, pe care oamenii nu au mai auzit-o…
Cristian Copaciu (chitară): Nu ne așteptam să iasă atât de bine. Prin ianuarie am înregistrat câteva piese, ca să vedem cum se încheagă toată treaba. Am reușit niște live session-uri foarte frumoase. Ne-am zis hai să dăm totul mai departe, poate cineva vrea să ne asculte și live. Am primit mailuri și mesaje. Totul s-a legat cumva spontan…
Frankie Ercsei (tobe): Un concert reușit este cel în care, în momentul în care începem să cântăm, reușim să ne izolăm cumva de tot ce ne înconjoară și devenim atenți unul la celălalt. Scoatem atunci tot ce este mai bun în noi și ne concentrăm exact pe ceea ce cântăm…
Cristian Copaciu (chitară): A fost inedit să cântăm la Palatul Culturii. Nu este aceeași dinamică precum într-un club de jazz. Nu te simți chiar organic, compact transpus în atmosfera unui club…
Andrei Mânzat (pian / orgă): Este de fapt o problemă la nivel european. În Europa, cu excepția Amsterdam-ului sau Parisului, unde muzicienii de jazzau tot venit după Al Doilea Război Mondial încoace – jazzul a fost privit cumva în paralel cu muzica clasică. Oamenii vin, ascultă, dar nu se manifestă… În America oamenii țipă, aplaudă, urlă. Un concert este la fel de mult despre oamenii de pe scenă pe cât este despre cei din public…
Cristian Copaciu (chitară): La noi se simt parcă mai inhibați. Parcă le-ar fi cumva rușine să se simtă liberi, să apalude după fiecare improvizație, să se conecteze cu noi… Este un fel de anxietate.
Frankie Ercsei (tobe): Când, de fapt, jazzul este cea mai intimă formă muzicală care poate exista… Când se improvizează, când se compune pe moment – un mediu mai intim sau atmosfera unui club contribuie mult la reușita de ansamblu.
Câteva impresii / depresii despre școală
Frankie Ercsei (tobe): Am terminat facultatea la Groningen, la Prince Claus, ca și Andrei Mânzat. Am avut parte de un program foarte interesant – New York comes to Groningen. Asta presupunea că în fiecare săptămână aveam câte un profesor din Statele Unite – un muzician de jazz. El susținea ore de ansamblu și ore private cu noi. Asta ne-a oferit oportunitatea de a cunoaște o grămadă de oameni. Am avut ocazia atunci să preluăm, să învățăm de la ei ce înseamnă și cum trebuie abordat genul ăsta de muzică.
Am început Academia de Muzică la Cluj, în muzica clasică. Mi-am dat seama, la un moment dat, că mă interesează și mă fascinează mai mult jazzul. Și că asta vreau să învăț mai mult.
În România, în cele mai multe școli și facultăți din păcate se menține încă sistemul de învățământ bolșevic, rusesc – total diferit de ce se întâmplă în afară.
În Olanda, de pildă, școala era cu plată, pentru toată lumea. Existau și ceva variante de burse, dar nu legate de nota de admitere. Toată lumea este conștientă acolo că la școală se merge ca să înveți. Dacă vrei să înveți – bine. Dacă nu – este fix responsabilitatea ta. Cred că și asta ajută, pe undeva: plătești pentru ceva și nu îți permiți să pierzi nicio oportunitate.
Andrei Mânzat (pian / orgă): La ei sistemul de învățământ – și asta mi s-a părut cel mai fain – îți transferă ție multă responsabilitate. Au și profesorii o anumită responsabilitate: să-ți fie în primul rând dascăl și mentor. Să te învețe, să-ți ofere informația pe care tu o cauți și o vrei. Ei fac asta de când sunt mici. În România, de când suntem mici avem foarte mult de învățat, la toate materiile. La ei nu. Chiar și în clasele mici, învață tabla înmulțirii și apoi ies în parc, să numere geamurile de pe verticală și orizontală la o clădire.
E mult mai practic ceea ce fac și aproape totul are o practicabilitate mai mare. Colegi de-ai mei care au terminat Computer Science mi-au povestit că în Olanda se face abia în anul I sau II de facultate ce făceau ei în clasele XI-a sau XII-a.
Cred că marea lacună a școlii din România este că nu îți dă senzația că învățatul este o activitate care te însoțește pe tot parcursul vieții.
Noi credem că după ce am terminat școala, știm tot, s-a terminat cu învățatul… Indiferent de domeniu, muzică, matematică, științe – învățatul și curiozitatea trebuie să te însoțească mereu.
Cristian Copaciu (chitară): Eu nu prea am avut de ales, m-am mulțumit cu sistemul bolșevic, la început. Am studiat la Universitatea de Muzică din București, la secția lui Mircea Tiberian care, din păcate nu mai este printre noi… Au fost niște baze fundamentale pe care mi le-am însușit acolo. Nu ca în afară, nu tocmai răspunsurile pe care le căutam.
Dar am descoperit la Paris informațiile și răspunsurile care mi-au lipsit în România. De la muzicieni internaționali, oameni cu experiență, profesori de excepție.
M-a ajutat enorm să înțeleg unele chestii pe care aici nu aș fi avut nicio șansă să le dobândesc. M-am împrietenit cu unii dintre ei. Au jam-session-uri de jazz aproape zilnic, am participat și eu cât de des am putut. La un moment dat, am nimerit pe scenă cu Nicholas Viccaro – toboșarul lui Richard Bona. După o asemenea întâlnire te alegi cu un boost esențial.
Am plecat din România pentru că nu mai știam ce se întâmplă cu mine, care e nivelul, ce direcție ar fi de urmat.
Am plecat foarte demoralizat de aici. Era o presiune de-a dreptul bolșevică în atmosferă… Am ajuns să cânt cu asemenea muzicieni și să-mi recapăt cumva echilibrul. Am revenit la București, s-a mutat și Andrei la București, acum suntem vecini. Mi-a zis – hai să studiem împreună pentru proiectul ăsta nou… Frackie stă la Cluj, facem naveta din când în când…
Cum poate fi educat publicul pentru a se apropia de jazz…?
Cristian Copaciu (chitară): Din școală ar trebui să ne gândim la educația publicului. La orele de muzică din orice liceu, nu doar cele de muzică, se poate începe cu audiții. Fie clasică, fie jazz sau blues. Nu de alta – dar direcția spre care se îndreaptă gusturile muzicale este îngrijorătoare.
Andrei Mânzat (pian / orgă): Școala ar trebui să le ofere tinerilor posibilitatea de a intra în contact cu forme diferite de expresie muzicală. Dar este totodată și responsabilitatea noastră, a adulților să le arătăm, să demonstrăm că merită să explorezi și altceva. Tinerii au nevoie să simtă că se conectează cu ceva…
Din păcate, pentru ei acum cea mai la îndemână formă de conectare este una comercială. Nu mai avem răbdarea să ascultăm o piesă care nu durează doar 3 minute – ci 12 minute. Sau poate 30 sau 60 de minute, cum e cazul muzicii clasice.
E foarte important ca noi adulții să fim un exemplu. Pentru că tinerii se vor lua după ce văd la cei mai mari. Ori dacă văd că ne uităm la TV fără să ascultăm muzică în mod conștient… evident ei vor considera că asta este normalitatea. Că nu e important să asculte muzică de calitate. Trăim într-o epocă în care muzica este omniprezentă, poate chiar prea mult.
Cristian Copaciu (chitară): Intervine și tehnologia. Suntem la un click distanță de instagramul unde totul e scroll. Lumea nu are răbdare mai mult de trei secunde. Nu mai stăm să ascultăm în tihnă, să citim, să ne așezăm locului undeva. Dăm scroll în cnotinuu. E un fel de ADHD al societății, mi se pare…
Frankie Ercsei (tobe): Arta nu se poate rezuma la content și viralitate. Și nici nu trebuie. Dacă nu au ocazia să participe și la evenimente diferite, oamenii nu au de unde să știe. Nu știu că la jazz după un solo de improvizație se aplaudă. E un semn de apreciere pentru cel care face un fel de magie acolo pe loc.
Așa cum nu știu că între secvențele unei simfonii nu se aplaudă… Dacă părinții nu le-au explicat, dacă nu au fost niciodată la un concert de jazz, oamenii nu au de unde să știe.
Poate s-ar schimba lucrurile dacă ne-ar invita profesorii să stăm de vorbă cu elevii – mai ales în liceele de muzică. S-ar mai schimba din lucruri dacă și profesorii ar recomanda câte un eveniment diferit…
Eu am fost de două ori invitat la Liceul de Muzică din Cluj. Am fost surprins de cât de interesați au fost elevii de ceea ce le-am povestit. Erau foarte receptivi.
Lumea clasică li se părea un pic limitată, constrânsă la reguli, la ceea ce fac, într-un stil riguros care nu permite prea multă libertate. Ori cultura muzicală pornește într-adevăr de la muzica clasică europeană și ajunge până la jazz – muzică tradițională afro-americană care se cântă cu instrumentele europene. Deci cumva include în sine toată istoria muzicală. După care vin alte genuri – pop, funk, rock-n-roll – la fel. Și astea fac parte din cultura muzicală.
Andrei Mânzat (pian / orgă): Ne cam grăbim să aruncăm vina pe tinerii din ziua de azi, dar noi de câte ori am avut oportunitatea să vorbim cu tinerii, am văzut în ei o mare sete de cunoaștere. Un mare interes pentru tot ce era diferit. Dar dacă noi nu le oferim – iar în România eșuăm de multe ori lamentabil să le oferim tinerilor acces la așa ceva – nu au de unde să știe…
Cristian Copaciu (chitară): În Iași am avut o experiență deosebită cu niște liceeni din Iași. Ne priveau fascinați și realmente bucuroși. Ne tot spuneau că nu au mai văzut în Iași așa ceva… La un moment dat s-au ridicat să plece. Nu aveau bani să-și plătească biletul la concert. Ne-au impresionat tare mult. Le-am spus nu se poate așa ceva, luați-vă o masă și stați la concert – sunteți cu noi…
Andrei Mânzat (pian / orgă): Încă o dovadă că tinerii nu sunt „stricați” sau pierduți cu desăvârșire. Sunt doar neinformați. Și asta e vina adulților din societate, din școală.
Și dacă tot sărbătorim anul acesta 100 de ani de la nașterea lui Miles Davis – i-aș sfătui să înceapă chiar cu Miles Davis. Trompetistul american omniprezent – o forță creativă unică și majoră. Și nu doar pentru jazz, ci pentru orice numim noi – deși urăsc termenul ăsta – muzică ușoară…
A avut o carieră lungă, s-a reinventat de nenumărate ori. A avut o influență imensă pentru o mulțime de muzicieni. Asta este ceea ce admir la Miles Davis, la Herbie Hancock, Chick Corea – sunt oameni care, deși au devenit maeștri au continuat să fie curioși și să exploreze noi și noi dimensiuni. Au continuat să caute, să se reinventeze… Ar fi fost simplu să se oprească la un nivel deja apreciat de toată lumea. Iar asta este o lecție pentru noi toți. Să continuăm să ne jucăm, să fim curioși, să nu ne luăm atâta în serios și să vedem despre ce este viața cu adevărat…
Cristian Copaciu (chitară): Muzica asta face – indiferent de rasă sau religie, rămâne singurul limbaj comun care ne mai poate uni…
Frankie Ercsei (tobe): Eu le-aș recomanda tinerilor să înceapă cu jazzul contemporan. Eu așa am început. Și abia mai târziu am coborât spre rădăcini… Le-aș recomanda și lor să caute ceva apropiat de sonoritățile contemporane. Poate apoi vor avea și ei chef să descopere cum s-a ajuns acolo…
