Nu-mi place, în genere, niciun anotimp rece. Frigul nu-l mai suport. Oasele, articulațiile, încheieturile mi se vaită, tot mai des, a neputință. Cu toate acestea, geana de soare, furișată printre nori îmi dă speranță. „Eh, poate că n-o fi diavolul atât de negru” – îmi spun, cu curaj.
Pasul întâi : văd, fugind prin iarba parcului, o VEVERIȚĂ ! LIBERĂ !!! Cu o nucă mare între lăbuțe și grăbită foc, să și-o depună în „cămară”. Doamne, după câți ani de „pușcărie”, ani grei, îndurați de nefericitele lor surate „dispărute” ?! Dumnezeu a făcut dreptate! Nu, nu se sperie de oameni, de copii. Nimeni nu le atacă, nu le vrea răul. Din contră. Nucile și alunele sunt aduse de acasă, de bistrițeni. Ce bucurie! Simt cum buna dispoziție se instaurează în mine și-i mulțumesc în gând proniei divine.
La Școala gimnazială „Avram Iancu” venirea toamnei este marcată, ca în fiecare an, pe aleea de la intrarea în incintă, de „parada” Dovlecilor și, mai nou, a umbrelelor, a umbreluțelor „îmbrăcate” în strai de frunză ruginie, cu arome de poame date în pârg ce vorbesc despre bogația unui anotimp al recoltelor… Acesta a fost pasul doi.
„Bine, domnule, ați scris despre „dăscălițele” de la Muzică, dar despre noi nu scrieți nimic?” – m-a întrebat o tânără și frumoasă învățătoare, gureșă, cu glas de porumbiță. Și cum mi-am dat seama că nu accepta defel refuzul, plus buna dispoziție din mine, grație veveriței, i-am făcut pe voie. Priviți imaginile de mai jos și o să-mi dați dreptate.
Dovleacul, dovlecii pictați, tăiați, ornamentați, cu masca unui hâtru, parcă de pe vremea lui Dionisos, buni de iluminat și speriat copiii și babele, nu sunt neapărat o prelungire și la noi a sărbătorii americane de Halloween. Vreau să vă spun că și în sat la bunica, în urmă cu peste 50 de ani, făceam, tot cam pe vremea aceasta, pregătirea bostanilor, a dovlecilor…
Îi alegeam cu grijă, îi desenam, îi curățam în interior și-i tăiam, având în minte, drept model, fața hâdă a lui Nea Pamfil, îngrjitorul de la taurii comunali. Băgam apoi lumânări mai groase înăuntru și-i atârnam, la lăsatul serii, de stâlpul porții. Treabă multă. Era un concurs nescris… Câștiga cel care mai avea lumânare aprinsă în dovleacul său și-n dimineața următoare. Doamna preoteasă, educatoare la grădinița din sat, stabilea, cu domnul părinte și șeful de post, care era cel mai frumos dovleac. Nu știu cum pisici se făcea, că în toți anii aceia câștiga ba fata primarului, ba fiul felcerului, asistentului medical din sat, cu care, în cele din urmă s-a și cununat fata edilului. Deh, se vede că pilele și relațiile funcționau deja prin anii ’60, din secolul trecut.
Azi, dovlecii, astfel prelucrați, foarte frumoși și interesanți, aliniați pe „aleea bostanilor” de la „Avram Iancu”, sunt opera colectivă a copiilor, părinților, bunicilor și evident a doamnei învățătoare care m-a „atacat” pe drum, alături de colegele sale. (M-a rugat să nu-i dau numele). Obiectiv vorbind, cred că fenomenul se repetă aproape în fiecare școală, sau grădiniță, fiindcă place și redeschide, pentru fiecare dintre noi, ușa amintirilor frumoase de altădată… Avem nevoie, mai mult ca oricând, de un dram de optimism. Nu vi se pare ? Mergeți în parc și duceți vreo două nuci veverițelor, iar când treceți pe strada 1 Decembrie, priviți peste gard și admirați superba colecție de bostani și umbreluțe ce îndeamnă simplu, din suflet, la plăcuta reverie a toamnei.
