Există o cruzime fascinantă în modul în care un oraș decide, cu sânge rece, să-și lase istoria deoparte. Să se curețe, naibii!, singură de humă și var. Să-și scoată la iveală nervii, oasele și mușchii. Fețele nisipoase ciuruite de ploi. Dintre crăpături, paiele și firele de cânepă. Părul de animal al unei arhitecturi care refuză să tacă.
O piele moartă pe care ne e rușine să o atingem.
Mersul lumii pare suspendat. Ordinea cedează locul dezordinii sub privirea îngăduitoare a spectatorilor. La fiecare semn al unui dirijor nevăzut, particulele părăsesc discret și ireversibil fațadele. Ca într-o simfonie invizibilă a demolării. Rămășițele slute vor oferi loc progresului steril, amnezic, din sticlă și polistiren.
Experiența de care trecătorii au parte, gratuit și fără rezervare, e o traumă în aer liber. Pe simezele galeriei, chipuri cioplite în tencuială, lepădate la vedere, bântuie memoria orașului. Risipite prin burgul care se stinge, exponatele nu stau în vitrine.
Sunt gata să se prăbușească peste noi.
Ne însoțește în acest pelerinaj o figură desprinsă din legendele urbane. Îl simți mai întâi ca pe un curent de aer, auzi apoi un huruit ritmic pe dalele poroase. Intuiești doar o siluetă glisând cu un farmec provocator printre dărâmături. Alunecă imperturbabil pe lângă noi, sfidând legile fizicii. Lin și grațios, ca o umbră care distinge ritmul orașului. Recunoaște demnitatea de supraviețuitori a acestor clădiri care refuză să moară „frumos”. Pentru noi, este singurul care încă mângâie zidurile și nu dă amenzi.
Pentru unii și alții, doar un personaj de arhivă.
Dezamăgirea supremă este, fără îndoială, fosta Bibliotecă Județeană. Clădirea care altădată emana cultură și istorie emană în prezent miros de umezeală, vechi și nepăsare. E locul unde „litera de lege” s-a bătut cu „litera de carte” și au pierdut amândouă. Geamurile sparte au rămas singurele pagini negre pe care le mai putem citi.
Printre scheletele de lemn care stau să se prăbușească, bântuie un Quasimodo al culturii noastre locale. Cocoșatul fără clopote se agață acum de coloanele cu rafturi goale, ca de niște idei descărnate. Din când în când, privește melancolic spre Șincai, așteptând o siluetă care să urce treptele cu o carte sub braț – un ultim semn de viață. E un loc unde spiritul orașului s-a măcinat sub igrasie, tot așteptând un pumn de ghips care să-i oblojească rănile deschise.
Mi-l imaginez pe Cioran decretând scurt: „Manual de descompunere”. Pentru el, aceste ziduri nu sunt ruine, ci dovezi că orice construcție e doar o amânare a dezastrului. Zidurile încă pulsează. Încearcă să ne transmită ceva, dar nepăsarea noastră le-a stricat limbajul.
Ce a rămas e un urlet mut, dintr-o gură care nu mai poate articula speranța.
Dincolo, ascunzătoarea perfectă a unui Batman agățat de cornișă. Vechiul cinematograf Omnia pare să-și fi asumat fatalitatea, oferind dezvoltatorilor argumentul perfect pentru a turna beton peste amintiri. Desfigurat prin ignoranță, mai sigură decât orice altă erodare cunoscută. Simți cel mai bine teama că istoria va fi îngropată sub blocuri noi.
La fostul așezământ, rezistența materialelor este testată pe pielea noastră, a celor care trecem pe sub streșini cu viteză. E în plină desfășurare un spectacol al abandonului cu intrare liberă. Semințele și popcornul au fost înlocuite de praful dens al intențiilor uitate prin sertare. Filmul s-a rupt de multă vreme, iar rola se învârte în gol. Semnalul luminos nu mai vine de la proiector, ci poate de la vreun investitor cu viziune crudă.
De la masa unei cafenele moderne, cu un latte în față, Camus ar observa imediat absurdul situației. Privind cum sufletul clădirii se sinucide lent, ar accepta degradarea ca pe o eliberare. Ne-am obișnuit cu paragina așa cum ne-am obișnuit cu ciuma; am acceptat-o ca pe un decor natural.
Eutanasia viclean controlată este falimentul nostru metafizic.
Orașul e plin de supraviețuitori nobili prinși într-un război de uzură. Sunt clădiri care îl găzduiesc, parcă, pe un Nebbercracker agresiv, pândind ranchiunos de după obloane rupte, sau pe un Carl Fredricksen încăpățânat, care își păzește amintirile în timp ce orașul crește obraznic în jur.
Contrastul devine strident când privești peste drum. Unele imobile strălucesc; vecinele lor stau cu arcadele astupate cu scânduri, plasă verde și glume de șantier. De o parte a străzii, vitrine curate. De cealaltă, agonia.
Se vede direct în măruntaiele acestor bijuterii care arată de parcă au fost bombardate. Singurul proiectil care le-a lovit a fost indiferența.
Parcă, brusc și la-ntâmplare, cineva ar șterge orașul cu radiera.
Cetatea a ajuns în situația tristă a unei fotografii vechi care se decolorează sub ochii noștri. Detaliile se șterg, marginile devin difuze, iar contrastul dintre ce am fost și ce suntem se pierde într-un sepia prăfuit, care nu are ce să ne mai transmită.
Mâna care o ține – tremură.
Cum ar fi ca Bistrița să nu mai fie o casă-monstru, ci un loc unde istoria se împacă cu prezentul? Am promis că nu vom renunța la această comoară „pentru nimic în lume”, ignorând paradoxul: într-o lume plină de tot ce există, noi am ales exact nimicul. Avem destul timp să fim doctori, înainte ca pacientul să devină amintire într-o groapă comună a memoriei și suferinței.
Clădirile nu dispar fizic, ci dispar din conștiința noastră ca fiind utile, devenind doar pericole publice. Istoria nu se demolează, se vindecă.
#perplex_în_fața_dezastrului
Marius Conon
