De îndată ce am auzit tropotitul copitelor de cai pe caldarâm, am întors capul uluiți… De când nu se mai auzise un asemenea sunet prin Bistrița europeană ! Omul de la cârmă părea grăbit. Își zorea caii s-o țină tot într-un trap. A schimbat totuși câteva cuvinte cu un trecător – probabil și el uimit de rarisima apariție.
S-a întâmplat în week-end, spre seară, când străzile din Bistrița zăceau pustii și toropite. Căruța cu coviltir a traversat cu un fel de mândrie – aproape în viteză peste Calea Moldovei. Am apucat să surprindem, în goana căruței, că nici coviltirele nu mai sunt ce-au fost odată.
Probabil presate de criza economică în care ne zbatem cu toții de-a valma – inclusiv coviltirul și-a modificat din forme. Și-a restrâns din înălțime. Și-a micșorat simțitor din amploare. Și-a păstrat doar culorile țipătoare de carpetă orientală care încă mai face un strop de umbră pământului…
Trecătorul de lângă căruța cu coviltir a ridicat doza de bere din mână, în semn de salut. Vizitiul i-a răspuns amabil, trăgând cu îndârjire de hățuri. Ce alte replici or fi schimbat în goana cailor nu s-a auzit pe celălalt trotuar…
Putem să ne închipuim doar c-or fi fost ceva palavre admirative azvârlite între cele două persoane. Putem doar spera că până la ieșirea din Bistrița nu l-or fi oprit polițiștii vigilenți să-l amendeze pentru că circulă ilegal prin orașul european…
