Probabil că nu a fost copil în Bistrița care să nu fi lustruit cu hainele lui toboganul de piatră de lângă podul Ghinzii. Care să nu fi urcat în goană treptele înguste ca să-și dea drumul apoi într-o năucă alunecare. Să aterizeze cu picioarele în iarbă și să mai vrea o dată, așteptând nerăbdător la coadă… Demult, prin anii ’80 – ’90…
Ei bine, toboganul e tot acolo, se ține bine pe picioare. Parcă ușor mai ciobit, mai măcinat de trecerea anilor ca nouri lungi pe șesuri…
Cu betoanele mai scorojite și mai puțin lucioase. Cu dalele de piatră – frumos aliniate: covorul nostru roșu imaginar. Acum mai strâmbe și mai adâncite în pământ, a nedeslușită povară…
Treptele par și mai înguste. Iarba – mai morcovită, gălbuie și aproape apatică.
Între timp, s-a stins și pofta de alunecare. Nimic nu te-ar convinge azi să te mai dai o tură pe toboganul de piatră de pe vremuri. Au rămas doar senzațiile din vârf: dacă întinzi ușor brațele și te rotești de câteva ori, lumea de la picioare se face mică. Ai putea să juri că încape într-un buzunar. Ai putea s-o transformi din nou într-o nucă, dacă ai vrea cu adevărat…
(Cu puțin noroc, dai și peste două rațe uimitor colorate și plutind agale pe râul Bistrița…)
