Sunt acolo – în spatele gardului – la câţiva paşi de noi, la o aruncătură de băţ de centrul oraşului… Respiră şi ele încet, din ce în ce mai rar, bănuind parcă sfârşitul care se apropie…
Sunt acolo – aruncate unele peste altele: zac încremenite, cu braţele subţiri şi ruginite – încleştate în aer… Îşi deşertează burta şi maţele lucioase spre soarele care le reflectă înapoi câte o minciună, câte o vorbă de duh…
Sunt acolo – ascunse de privirile oamenilor curioşi, nevrotici, avizi să absoarbă din priviri cadavrele în descompunere…
Azvârlite sau aranjate în grămezi pe care numai stăpânii locului le mai pricep…
Mormane întregi de fiare contorsionate: calorifere ciobite, căzi răsturnate, portiere de maşini descompuse, cadre metalice care nu mai folosesc nimănui, cutii de fier, grilaje, roţi…
Dacă întorci repede capul ca să le priveşti brusc în ochi – ai putea să juri că îţi fac semn…! Că ar vrea să-ţi şoptească vreo taină, vreun secret… În realitate, doar miorlăie şi schiaună… Suspină în şoaptă, între ele, pe limba lor neştiută…
