La ce s-ar putea gândi această penultimă grămadă de zăpadă – murdară, cenușie pe alocuri, dar încă ținându-se bine pentru vârsta ei – încă rezistând eroic când multe alte surate și-au dat demult duhul…?
La ce s-ar putea gândi o grămadă de zăpadă când urmărește alene / agale / anapoda cum curge traficul dimineața devreme, în această intersecție din buricul târgului ?
Poate că se gândește la cerul plumburiu de deasupra și la lipsa legilor morale din interior.
Poate se gândește chiar la colosul cenușiu din față – căminul UBB cu balcoane și haine întinse la uscat. Ba poate se gândește la semaforul care clipește enervant vorbind în limba lui de trei culori…
Poate, dimpotrivă, crede că nimic vreodată pe lumea asta nu a început cum trebuie.
Deși… deși…
Cel mai probabil – cât este ziulica de lungă, de dimineață până seara – nu se gândește la nimic.















