A fost suficientă o simplă plimbare prin Schullerwald, zilele trecute – să fi fost chiar în a doua zi de Paște – ca să înțelegem că unele lucruri chiar nu se schimbă și că uriașul prăbușit în mijlocul drumului va rămâne pe vecie încremenit în tăcere…
Aproape toate mesele pentru picnic erau ocupate, în a doua zi de Paști, în Schullerwald: grătarele sfârâiau îndesat, iar pe terenurile de fotbal era, de asemenea, agitație mare, cu oameni dispuși să demonstreze oricând că încă se pricep, încă știu să dea în minge, încă o stăpânesc corespunzător…
Așa cum era de așteptat, o mână de copii se zbenguiau de colo-colo prin locul de joacă, făcând cu rândul la una dintre hinte, cățărându-se pe panouri sau afundându-și cu atâta plăcere degetele în noroiul amestecat cu pietricele, devenit între timp noroi, sub ochii îngăduitori ai mamelor…
Cine a avut chef s-o ia pe păduri cântând s-a minunat, cu siguranță, de copacii prelungi, de băncile cam scorojite, de bicicliștii care traversau potecile ca o săgeată… Sau de aerul rarefiat și limpede, cu flori mărunte și galbene pierdute pe jos… Sau de uriașul acesta prăbușit în mijlocul drumului, într-o rână… Înțepenit în tăcere, oprind cu totul înaintarea, blocând pur și simplu drumul…
[arve url=”https://youtu.be/Iz1NRG8rVRU” /]
Uriașul cu brațele caraghios împrăștiate împrejur… Care nu va avea niciodată chef să-și dezvăluie secretul, să mărturisească odată…!
