Nu ţi-e dat în fiecare zi să savurezi străvechi ritualuri reinterpretate, reinventate de la ţară la oraşul zilelor noastre… Dar şi când se întâmplă, ies toţi vecinii în faţa scării să admire şi să cârcotească asupra marelui eveniment…

A fost nuntă mare în cartier, cu ceteraşi frumos îmbrăcaţi în costume populare, ca pe vremuri, la ţară… Cu viori cântând cu patimă și amintind de toate şogoriţele din lume…

Cu muzicanţi mândri de misiunea lor. Cu vecinii ieşiţi ciorchine afară pe trepte… Dându-și coate şi admirând în tăcere toată gălăgia şi pestriţa adunare…

Căci nu ţi-e dat în fiecare zi să savurezi străvechi ritualuri reinterpretate, reinventate de la ţară la oraşul zilelor noastre, reîncălzite ca o ciorbă teribilă la care nu vrei să renunţi şi nu te înduri s-o arunci la gunoi…

„Deci cine se căsătoreşte?”

„Nu știm exact… Cineva de la parter, poate…”

„Ba nu, e nuntă la etajul 1…!”

„Nu, nu…!”, protestează cea mai informată dintre vecine – cea mai vigilentă și mai clevetitoare – căreia nu i-a scăpat în ultimul secol niciun secret…

Şi începe, gesticulând cu gesturi largi – să le explice celorlalte cum stă treaba, cine e mireasa şi de ce dansează pe loc, rezervat, doamna elegantă care stă împlântată în capul scărilor…

Dar elanul ei povestitor este interupt brusc de o altă băbuţă cu faţa zbârcită şi adânc brăzdată de treburile domestice…

„Tăceţi naibii din gură! Nici nu mai contează cine naiba face nuntă…! Tăceţi odată că vrem să-i ascultăm pe ceteraşi…! De ani de zile n-am mai prins o nuntă în cartier…!”

„Sau maşini înflorate şi îmbalonate venite taman din Iaşi…!”

„Musai că şi mireasa e foarte, foarte frumoasă… Pun pariu că are o rochie dumnezeiască…!”

„Nici nu se poate altfel…!”