L-am întâlnit acum patruzeci de ani, în anul 1980, la Protopopiatul Ortodox Român din Bistriţa, condus atunci de vrednicul protopop, Creţa Simion, care îi era nepot după doamna preoteasă, Mama Cenţa, aşa cum am început a-i zice după ce părintele Stejerean ne-a devenit tuturor ,,Tata Tinu”.
Eram în pregătirea licenţei în Istoria Bisericii şi mândru că am fost ales să fac parte dintr-o echipă de specialişti în istorie. Cu ei am inventariat în toate bisericile ortodoxe ale judeţului – tot fondul de carte veche şi icoane vechi, până la anul 1850, pe care le-am trecut în Patrimoniul Cultural Naţional.
Am găsit împreună o adevărată comoară a Neamului Românesc. 11 Cazanii ale lui Varlaam ediţie princeps, Bibila de la Bucureşti din 1688, Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia a lui Simion Ştefan) și multe altele. Era minuţios şi harnic, fără să se grăbească niciodată.
Părintele Leontin Stejerean era preot paroh în Parohia Ortodoxă Ghinda, cu filiala Jelna şi deţinea funcţia de contabil al Protopopiatului Ortodox. Ştia slavona şi lectura cu uşurinţă literele chirilice, mai ales cele lucrate artistic de străvechii tipografi şi, mai ales, experimentaţii copişti. Era foarte atent la ,,însemnările marginale”.
Eu, cu studii de specialitate, credeam că o să le dau lecţii la toţi. Însă, repede am constatat că am multe, foarte multe de învăţat de la bătrânii mei dascăli şi colegi de birou.
Aşa am intrat eu în ,,biroul protopopial”, care era condus de protopop, de protoiereul Gavril Preda şi de părintele protoiereu Vasile Naghiu, secretarul instituţiei, cu care mai apoi am devenit coleg de slujire la ,,Catedrala Coroanei Maicii Domnului” din Bistriţa.
Catedrala a fost în vechime biserică mănăstirească şi avea adăugat în titlu şi cognomenul ,,Panta Nossa” (,,Doamna Noastră”, adică, ,,Catedrala Coroanei Maicii Domnului, Panta Nossa”), atribut al Maicii Domnului care a dat numele Bistriţei din anul 1241 – an în care ,,a treia zi de Paşti, tătarii au ucis în Târgul Nossa, (azi Bistriţa), 6014 creştini”, conform unui Codex benedictin din Luxemburg, de unde vor veni aici saşii bistriţeni în satele şi târgurile prădate, începând cu anul 1246.
După un an am ajuns paroh în Gledin, tot datorită mentorului meu, academicianul Mircea Păcurariu – îndrumătorul meu în a face colecţia de carte veche, canonizările sfinţilor bistriţeni şi năsăudeni şi în tot ce scriu eu până astăzi în domeniul istoriei Bisericii, care dorea informaţii noi şi o eventuală canonizare a Sfântului Pahomie, episcopul Romanului, care se născuse acolo.
Pe cine credeţi că găsesc eu acolo? Părintele Leontin Stejerean era ,,în pastoral” cu stupii săi care hoinăreau cu folos după polen în pădurea de salcâmi care înconjura satul pe lângă calea ferată, înadins puşi ca să ţină terasamentul.
Aşa i-am cunoscut împreună cu soţia mea, apoi cu copiii mei pe cei din familia lui ,,Tata Tinu”.
Toţi erau implicaţi în apicultură. Nimeni nu rămânea acasă. Ginerele său era director al Teatrului Naţional din Sibiu şi, ori de câte ori era posibil, fugeau să vadă cum ,,pasc oile lor cu aripi”. El şi soţia lui, îl îngrijesc acum la Sibiu pe preotul nostru centenar.
Era întocmai cum se cere la jurământul de la hirotonire: ,,Blând, cuminte, ascultător, destoinic să înveţe pe alţii”, foarte răbdător şi liniştit, ,,bun chivernisitor al casei sale, având copii supuşi şi credincioşi”.
Feciorul său, care i-a purtat numele, Stejerean Leontin Voicu, a fost mulţi ani director de şcoală şi pasionat de apicultură, ca de altfel şi doamna învăţătoare, Maria, soţia sa şi copilul lor, Voicuţu.
A avut zile frumoase şi nenorociri. Am fost împreună la pierderea soţiei Vicenţia şi a fiului său, Leontin Voicu, care s-a dus prea devreme dintre noi. A rămas puternic în credinţă şi nădejde, în înviere şi viaţă veşnică.
Mi-a lăsat unele dintre cărţile sale dragi.
Când am încercat să-l mângâi pentru pierderea lui Voicu, mi-a zis un lucru memorabil, pe care îl ştia de la George Coşbuc, care şi el şi-a pierdut fiul:
,,Necesitatea, nevoia credinţei în înviere, în viaţă veşnică şi în rai, nu o simte mai profund nici un om, decât acela la care îi moare copilul. Eu am murit şi cu Cenţa, dar mai ales cu Voicu. Și, dacă mori, e musai să şi învii…”
O sută de ani, Tată Tinu, asta a fost ţinta noastră de fiecare dată când ne întâlneam sau vorbeam la telefon.
Câţi vor mai fi, să fie cu sănătate şi linişte sufletească. Vă mulţumim mai ales pentru că aţi fost model pentru generaţii întregi de preoţi.
La mulţi ani!
Preot Nicolae Feier
Foto @ Tribuna.ro
