În prag de alegeri, România își expune din nou, pe scenă deschisă, nu doar candidații, ci și resorturile psihologice care alimentează politica, publicul și cultura socială. E o oglindă cruntă: vedem nu doar cine sunt cei ce ne cer votul, ci și cine am devenit noi, cei care îi ascultăm.
Campaniile electorale românești din 2025 (ca și cele din anii trecuți) nu sunt construite pe promovarea valorilor, a ideilor sau a meritului, ci pe un tipar emoțional predictibil: dezbină, victimizează-te, dă vina pe alții, creează resentimente. Sloganurile de campanie nu mai spun de mult „uite ce pot construi”, ci „uite cât de răi sunt ceilalți”. Dezbaterea nu se axează pe soluții, ci pe atacuri la persoană.
Politicienii români (și nu doar ei) urmează instincte evoluționiste fundamentale: auto-conservarea, dominanța socială, apărarea teritoriului. Când miza este puterea, creierul uman activează vechi mecanisme de supraviețuire: atacul rivalilor (ca să-i slăbești în ochii grupului) și apărarea proprie (victimizarea – „uitați-vă cât de nedrept sunt atacat”). În această campanie rareori vedem comportamente matur-intelectuale precum recunoașterea meritelor altuia sau argumentarea calmă.
De ce? Pentru că riscul e perceput ca fiind prea mare, iar vulnerabilitatea ca fiind periculoasă. Candidatul care spune: „X contracandidat e bun la agricultură, îl respect, dar eu aș face altfel, aș alege alte strategii” se teme că pierde capital electoral în ochii unui public flămând de eroi și răufăcători, nu de nuanțe.
Psihologia alegătorului se sprijină peste tot pe biasuri cognitive. Ca alegători nu suntem mereu raționali, ci mai degrabă prinși în bule emoționale, decizionale și sociale: dacă cineva ne place sau ne e simpatic din x motive, îi iertăm greșelile (efectul halo), căutăm doar informațiile care ne confirmă opinia (bias de confirmare), răspundem mai bine la mesaje alarmiste decât la cele echilibrate (framing).
Echipele de campanie știu bine asta. Și joacă pe claviatura emoției, nu pe cea a rațiunii. Nu-ți cer să citești programe de țară, ci îți oferă meme-uri, slogane, imagini cu „dușmanii poporului”.
Publicitatea politică românească a învățat, mai ales din social media, că scandalul aduce engagement, nu argumentele. În loc să construiască povești inspiraționale despre ce pot face candidații, echipele investesc în atacuri directe asupra adversarilor, stimularea furiei, fricii, dezgustului față de ceilalți candidați, mesaje personalizate către segmente specifice de alegători, distorsionarea faptelor și manipularea subtilă a imaginii publice.
Rezultatul? Un spațiu public poluat de suspiciune și cinism, în care oamenii nu mai votează pentru ceva, ci împotriva cuiva.
Și aici e marea tragedie: alegerile nu sunt doar despre politicieni. Ele sunt despre cultura unei națiuni. Copiii și adolescenții care privesc aceste lupte învață un model de competiție bazat pe: distrugerea adversarului, nu respectul față de el, maximizarea victimizării, nu recunoașterea propriilor greșeli, cucerirea puterii cu orice preț, nu construirea unui bine comun. Este o lecție greșită, dar cu urmări serioase. Politica devine nu doar o luptă pentru guvernare, ci o școală informală de comportament social, cu efecte mult dincolo de urnele de vot.
Avem nevoie atât de lideri curajoși, capabili să reînvie cultura meritului și a cooperării, cât și de alegători dispuși să penalizeze manipularea și polarizarea pentru că, în cele din urmă, democrația nu este doar despre cine câștigă alegerile. Este și despre cum le câștigă.
Poate nu vom avea duminică un vot care să schimbe totul, dar putem începem prin a ne pune ca societate o întrebare esențială: Ce fel de câștigători vrem să avem? Pentru că nu contează doar cine a urcat pe scenă, ci și cine am devenit noi ca spectatori.
