Cine să fi fost sufletul care a desenat pe clădirea sălii de gimnastică de lângă Metropolis această aprigă sentință ? Nu vom ști niciodată… Cert este că – într-un puseu de luciditate – poate strepezit de o tristețe existențială, poate chinuit de o cruntă dezamăgire – le-a făcut nemuritoare pe acest zid. Ca o concluzie prea obosită. Ca o deziluzie. Ca un verdict…
Vine și dimineața asta negativă în care suntem nevoiți, măcar în trecere, să medităm oleacă și la aceste cuvinte. Scrijelite pe zidul sălii de gimnastică cu o istorie atât de interesantă și încă neștiută…
Vine și dimineața în care ne convingem că iubirea este o naivitate și că mai bine ascundem la spate cuvintele mari. Ele nu folosesc nimănui la nimic. Mai grav – sunt și identificate imediat și despuiate de învelișul protector.
Orice inimă care a iubit la viața ei măcar un strop – știe deja: cuvintele mari / declarațiile pompoase / vorbele inutil meșteșugite nu fac decât să provoace greață. Așa că scutiți-ne…! Chiar nu avem nevoie de așa ceva… Nu acum…!
