EDITORIAL: Crucea fără nume. Biologic viu, social mort

Peste o mie de oameni sunt îngropați la Dumbrava. Unii, cu crucea marcată „necunoscut”. Ăsta ar trebui să fie titlul, nu Pașca. Toată dezbaterea publică s-a organizat în jurul unei singure întrebări: monstru sau salvator? E o întrebare confortabilă, pentru că are un răspuns și un vinovat, iar noi ne putem duce liniștiți la culcare după ce alegem o tabără.

E și o întrebare foarte greșită, pentru că ne scutește exact de concluzia pe care n-o suportăm: că Dumbrava a funcționat, pentru mii de oameni pe care statul îi pierduse deja, mai bine decât alternativa oficială. Nu în sensul că a fost bună. În sensul că a fost singura.

Asta e scandalul real, cu adevărat revoltător, și de-asta nimeni nu vrea să-l privească din acest unghi.

Nu Pașca i-a scos din sistem. Sistemul i-a scos în drum

Peste 70% dintre beneficiari, singuri, saraci, bolnavi, muribunzi, au ajuns acolo cu ambulanța, trimiși direct de spitale și de direcții de asistență socială care declarau, în scris, că n-au unde altundeva să-i ducă. Nu vorbim despre oameni care au ales Dumbrava în locul unui centru de stat funcțional. Vorbim despre oameni pentru care centrul de stat funcțional la care visăm nu exista — fusese deja, de mult, o ficțiune administrativă.

Sociologul Erving Goffman a descris un statut pe care îl numea „non-persoană”: prezența cuiva care e fizic de față, dar căruia nimeni nu i se mai adresează ca subiect. Deciziile se iau despre el, nu cu el.

Consimțământul, opinia, versiunea lui despre fapte — nimic din toate astea nu mai contează în interacțiune, exact cum nu contează al unei mobile din cameră. Odată ce cineva devine „cazul social nr. X” în loc de o persoană cu biografie, ceilalți nu mai simt nevoia să-și justifice indiferența. Nu mai pare o alegere morală să nu-l întrebe nimeni ce vrea — pare, pur și simplu, firesc.

Acest proces se încheiase deja pentru majoritatea celor de la Dumbrava cu mult înainte să calce pe teren bihorean: în spitalul care externează fără plan de reintegrare, în raportul DGASPC care se spală pe mâini prin „lipsă de infrastructură” în fiecare transfer administrativ care șterge biografia persoanei și lasă doar un număr de dosar. Nu contează unde ajunge omul după ce a intrat în starea asta — la Dumbrava, pe stradă, sau într-un centru de stat cu toate autorizațiile la zi. Contează că pentru sistem a devenit deja o NON PERSOANĂ.

Deci întrebarea „cine i-a abandonat” are un răspuns plictisitor și incomod: toată lumea, cu mult înainte de Pașca, iar el a fost singurul care a răspuns la telefon.

Elefantul din cameră:  Toată lumea știa

Nu e un secret că sistemul funcționa așa — Avocatul Poporului a documentat situația ani la rând. Ce nu s-a spus e cum poate exista o rețea întreagă de instituții care știe și, totuși, nimeni nu poartă vina. Nu pentru că oamenii din interior sunt indiferenți. Pentru că structura e proiectată să disperseze răspunderea până devine, matematic, imposibil de localizat: fiecare spital are o adresă de transfer oficială, fiecare DGASPC are o hârtie care spune „nu la noi”, și fiecare verigă din lanț e, individual, ireproșabilă. E diferența dintre a fi vinovat și a fi complice, iar sistemul e construit exact în așa fel încât nimeni să nu fie niciodată nici vinovat nici complice.

Asta face din Dumbrava un caz-test, nu o excepție. Dacă se închide definitiv, mecanismul rămâne intact — pentru că problema n-a fost locul unde ajungeau oamenii, ci absența oricărui loc în care să poată fi trimiși în siguranță, în care să fie tratați ca ființe umane.

De ce ne trebuie un monstru

Iată partea pe care n-am văzut-o scrisă nicăieri: avem nevoie ca Pașca să fie suficient de vinovat încât să nu ne uităm la restul problemelor. Un singur om rău, judecat și condamnat, e o poveste cu final. Un sistem care produce non-persoane la scară industrială, nu are sfârșit, ci doar continuare, iar continuarea suntem noi, cei care sperăm că niciodată nu vom ajunge la mâna statului. Ca asta li se poate întâmpla doar altora.

De-asta trei sute de oameni ies în stradă pentru un singur nume cu poveste, iar miile de cazuri gestionate — sau negestionate — de stat n-au mobilizat niciodată pe nimeni.

Un chip mobilizează. O statistică, niciodată.

Toi din același motiv, un gest umanitar inițial funcționează ca un fel de imunitate retroactivă în mintea publică: „a făcut un bine” pare să anuleze automat orice întrebare ulterioară, exact cum acuzația inversă — „a exploatat oameni vulnerabili” — pare să anuleze orice merit anterior.

Ambele reacții ne scutesc de complexitate. Niciuna nu ne apropie de răspuns.

Procesul lui Pașca se va rezolva juridic, cu prezumția de nevinovăție respectată până la o hotărâre definitivă — asta ține de instanță, nu de noi.

Dar indiferent de verdict, întrebarea care contează n-a fost pusă încă în spațiul public: câți oameni sunt, chiar acum, non-persoane și încă respiră? Și pe biroul cui stă, de fapt, hârtia care spune „nu la noi”? 

Ana Dragu,

psiholog clinician și cognitiv comportamental,

director al Centrului de Resurse și Referință în Autism „Micul Prinț”