Se întâlnesc în fiecare an, la Luminație. Este locul în care nu poate lipsi niciunul dintre ei. De obicei, îşi scriu înainte. Se caută și peste an.
Da, așa, ca în anii de tinerețe sau în copilărie. Când bunicii fetiței îi luau în excursii scurte și în drumeții, obișnuindu-i parcă, mai degrabă cu cuvântul Excursie și mai puțin cu acțiunea în sine.
Pe ei, copiii de la țară… care merg în EXCURSIE, cu gentuțele pe umăr și pachețelul cu mâncare. Un băiat și o fetiță și încă o fetiță.
Au fost apoi colege de liceu. Da. Ani de școală, seriozitate, disciplină, învățare. Da, un corn împărțit într-o pauză sau la magazin. Dacă… Sau un sandwich cu zacuscă.
Însă viața le-a aruncat departe! Nu se întâlnesc decât la mormintele celor ce odată erau lângă ele.
Acum îi plâng.
Și își privesc fața aplecată spre lumânările aprinse. Își mai amintesc de bucuria trăită cândva.
Acum, de data asta, Lidia nu a mai sunat. Poate nu vine. Nu poate? S-a întâmplat ceva? Cum să o sune?
O vede trecând prin dreptul geamului. Pe uliță…
– Lidiaaaa. Am crezut că nu mai vii anul acesta!
– Cum să nu vin? Cum să lipsesc? În fiecare an vin la voi și mâncăm sarmale, făcute de mama Ana. Sunt atât de bune! Și atât de cald în casă…
Mănâncă încet, că poveștile înlocuiesc mâncarea.
– Se răcește. Mănâncă! Ești pornită demult de-acasă. Te rog!
-Nu-ți face probleme! Stai, stai să-ți spun… Ascultă!
Sunt foarte mulțumită că am mai putut ajunge și în anul acesta. Sunt singura nepoată, singura dintr-un neam mare, împrăștiat peste tot, în șapte vânturi. Multi, în străinătate. Cine să mai vină?
Azi, când am intrat în cimitir, m-a așteptat cineva. O doamnă. Eu nu o cunosc. Voia să știe dacă nu vând locul de veci, adică mormântul bunicilor. Cum? Cum m-a putut întreba asta? Cum să-l vând? Cât voi putea, o să vin în fiecare an. Cum să-l vând? Atâta mi-a rămas!
Cică a văzut ea că este neîngrijit și că au crescut buruieni. Dacă o deranjau, de ce nu le-a plivit? Eu nu stau în sat. Vin de departe, cu trei ocazii și opresc să cumpăr flori și candele.
Tata a murit de patru ani.
Știi ce mult și-a dorit să-l aduc aici, să-l îngrop, în satul lui? I-am promis, dar atunci nu am putut. Capela nu era, casa i-am vândut-o. Unde? Cum?
Lidia mai mănâncă puțin. Apoi adaugă, ca pentru ea. Râde cu subînțeles.
I-am spus că de acolo, nu o să vadă unde-l îngrop. Și a râs și el. Dar, m-a înțeles. Știa că îl iubesc.
Acum sunt împăcată. Fericită sunt! Știi de ce?
Le-am cerut voie celor care au cumpărat casa să mă lase să intru până în curte. Înăuntru, nu am îndrăznit. M-au invitat, în cele din urmă. Dar, au modernizat totul. Totul este schimbat. Totul. Nimic nu mai e la fel! Mi-a fost dor… tare dor…
Am intrat în curte, până sub coastă. Am găsit părul bâtrân. Nu l-au tăiat. L-am îmbrățișat strâns. M-a așteptat. El. Doar părul.
Doamnee, sunt atât de fericită!
M-am stâmpărat de dor. Așa de dor mi-a fost!
Știi, s-a întors vărul meu din străinătate, a coborât pe uliță și-a căutat pietrele. Nu, aici nu-i asfalt.
Și le lovea cu bocancii, ca atunci când era copil, cândva. Și ne jucam în curtea și în ulița casei. Când ne scăldam și ne dădeam pe răchită, ca Tarzan. Când ieșeam pe băncuța de pe trotuar și ne întreceam în număratul de mașini care treceau pe drum. De aceeași culoare.
Da, în capătul uliței. Aici. Pe ulița care în curând se va asfalta.
Nu vor mai fi bolovani.
– Gata, trebuie să plec. Mă ridic să prind ocazia. Trebuie să plec.
Se ridică, o ducem până la drumul de legătură.
Lidia rămâne în drum, cu ghiozdanul în spate, noaptea. Zâmbește sub vântul rece. Trage gluga peste cap. Ne face cu mâna…
Am fost la bunicaaa!
Cu ea am semănat. Știe tot satul. Puuup!
Te sun când ajuuung! Puuup!
