„Ziua de votare…! Ce fericire, ce emoții! Am stat două ore în fața oglinzii, pregătindu’mi toaleta. Am schimbat cinci pălării și patru rochii… Ah! Cabina, n’am s’o uit cât voi trăi!” Acum aproape 100 de ani să votezi – mai ales dacă erai femeie – era o adevărată aventură. În România, femeile au primit drept de vot abia în 1929.
La Arhivele Naționale Bistrița-Năsăud pot fi consultate, între multe alte comori, și exemplare ale publicației Săptămâna. În numărul 12 publicat pe 22 martie 1930, unul dintre redactorii publicației pretinde că a găsit scrisoarea unei doamne către prietena căreia îi povestește prima ei participare la alegeri. Primul vot…
„Ah, draga mea, ce emoții! Ce întâmplări ne-a hărăzit secolul în care trăim!
Sunt opt ani de când ne-am despărțit din pension. Suntem într’al șaptelea însă de când florile de lămâiță ne-au fost smulse din buclele aurii: ție de către burghezul tău de popă ce purta încă din seminar semnalul unei burți de viitor obez, iar mie de către rigidul director de bancă.
Duioasele aduceri aminte sunt astăzi pentru noi, cum zice Marcel Prevost, autorul nostru favorit, ca amorul închis într’o cutioară. Îl scoatem ca pe o bijuterie de preț, ca să-l mai ștergem puțin, ca să vedem dacă e în bună stare și la nevoie, să ne mândrim cu el câteva momente, după care învârtim din nou cheia în broască – și s’a sfârșit, până la alt prilej.
Ne mulțumim totuș cu aceste vagi clipe de fericire furate din vremurile trecute, șterse ca un peisagiu văzut prin fereastra unui tren rapid.
Am tot dreptul să scriu așa, când cunoști prea bine searbădul trai pe care îl duc.
Costel, soțul meu, etern preocupat cu zilele din scandențar, cu scont, cu rescont, veșnic preocupat de speculațiuni cu trate și remize – iartă’mă că îți îmbâcsesc capul cu astfel de limbaj – uită zilnic că între noi doi s’a semnat un cambiu pe care trebuie să’l prezentăm spre încasare la ghișeul conjugal. Iubita mea prietenă, credeam că voi ajunge curând cu astfel de viață să’mi reiau vehcile obiceiuri din vremurile când eram domnișoară, când singurile mele plăceri erau visele.
Dar, bulgările de ghiață s’a mărit între noi doi din ziua când ziarele au adus știrea că și femeile au drept de vot.
Costel este ultra democrat – eu, liberală încarnată. Am fost totdeauna adepta principiului „Prin noi înșine”. Iată deci, scumpa mea, că se simțea nevoia urgentă a unei fuziuni politice între noi doi.
Vai, cum să schimbă omul! Să’l fi văzut pe Costel cât de tandru s’a purtat cu mine în cele câteva zile până la alegeri! Zilnic stătea la bancă cel mult o oră. Restul timpului și’l petrecea lângă mine, copleșindu’mă cu desmierdări…! Ce vrei, un vot al meu și altele ale prietenelor mele ar fi servit cu succes cauza democrației.
Dar se vede că, ori eu nu mă pricep deocamdată în ale politicei, sau n’am fost îndeajund de pătrunsă de principiile democratice, căci, scumpa mea, fuziunea între noi nu s’a putut face.
Ziua de votare…!
Costel a plecat dis-de-dimineață, mânios ca o furtună. În ziua de votare este singura noastră ocaziune de a ne manifesta de sine stătătoare și fără tutela bărbatului. Ce fericire, ce emoții! Trăiască libertatea de vot a femeilor!
Am stat, draga mea, două ore în fața oglinzii, pregătindu’mi toaleta. Am schimbat cinci pălării, patru rochii și nu știu a câtea oară am încercat ciorapii la culoarea pantofilor.
La ușa localului de vot alegătorii stau pe două rânduri. Costel încă e între ei. Un semn și mi se face loc. Intru înaintea tuturor. Iată deci un succes.
E bine că bărbații sunt drăguți cu femeile măcar în ziua de alegeri.
Nu știu de ce, dar când am intrat, sângele mi s’a suit în obraz, un fior mi’a trecut prin tot corpul… prea multă solemnitate. Toți mă priveau.
Drept să’ți spun, președintele nu mi’a plăcut de loc, cu toate că era drăguț și părea că în alte ocaziuni se poartă mai afabil cu femeile. Mi’a întins buletinul de vot cu o mutră prea serioasă. Ceilalți delegați mai mult sau mai puțin… binișor.
Un avocat, pe cât de înaintat în vârstă, pe atât de avansat în ținuta de curteza, un medic brunet, ras, mi’a zâmbit când mi’a luat cartea de alegător, apoi un secretar cu chelie lustruită, cu nasul cârn și cu cravată roșie și în fine un pantofar care m’a condus până la cabina de votare cu aceiași amabilitate cu care își conduce mușteriii la eșire.
Ah ! Cabina, n’am s’o uit cât voi trăi ! Plină de emoții, îmi scot puful, pudra și roujul și în fugă vreau să ascund sudoarea rece care mi’a îmbujorat fața.
O jartieră îmi alunecă peste ciorapul de mătase și cade. O ridic. O voce strigă la ușă: „Liber?” Es zăpăcită.
Președintele întinde mâna iar eu îi întind poșeta. Pardon! Buletinul era în poșetă. Îl dau și când acesta e alunecat în deschizătura urnei – ca într’o gură de iad – mi’am adus aminte că nu îl ștampilasem!
M’am înăbușit. Întreg localul de vot se învârtea cu mine.
Mă conduce spre eșire acelaș delegat, pantofarul. Pe scări mă petrece din urmă cu vocea lui mieroasă: „Sărut mânușița, doamnă, mulțumesc, poftiți și de altă dată, vă servim cu plăcere, aveți toată încrederea…!”
Cu dragoste, Violette…”
