Andrei Crăciun – Baricadele
Tocmai s-a încheiat Campionatul Mondial din Brazilia și Andrei nu ne lasă să uităm marea înfrângere a Seleção din 1950 (cu Uruguay) prin ochii lui Carlos Heitor Cony: „Supraviețuitorii acelei după-amiezi au crezut că nu vor mai fi niciodată fericiți” – culmea, propoziție care se potrivește dramei de după 1-7 cu Germania!
Cumpărați această carte, mergeți cu ea în concediu, o să vă mai aducă un strop de frumusețe pentru că Andrei știe să surprindă povești speciale chiar și din lucrurile mărunte.
Ernesto Sábato – Tunelul
Îndrăgostit de Maria pentru că ea se dovedise, printre atâţia mediocri, singura privitoare dintr-o expoziţie care fusese atentă la detaliul cel mai subtil al picturii sale, Juan Pablo Castel face o obsesie pentru ea. Deşi măritată cu un orb şi reticentă, Maria îi va ceda, însă pare să mimeze plăcerea erotică. Pus în faţa unei neputinţe erotice de ordin psihologic, pictorul devine din gelos un obsedat nu înainte de a proba aproape certa infidelitate a Mariei.
Ce fascinează la acest roman este problematica părţii albe, raţionale, din noi, în continuă luptă cu partea neagră, cu iraţionalul. Nu în ultimul rând – putem medita, plecând de la lectura acestui roman – la ce înseamnă a poseda o fiinţă iubită, la care trebuie să fie limitele acestei posesii.
James M. Cain – Poștașul sună întotdeauna de două ori
Totul e povestit din perspectiva lui Frank, dialogurile sunt scurte și tranșante, iar observațiile psihologice trec obligatoriu prin filtrul tănârului hoinar. Bărbatul are ceva din inocența lui Holden Caulfield, aceeași surpriză în fața nedreptăților vieții și totuși, aceeași putere mohorâtă de a se resemna.
Când vorbește despre dragoste, Frank e indecis – i s-a părut dintotdeauna o noțiune amestecată, undeva între ură, lașitate, frică, fericire și religiozitate. Când vorbește despre succes, totul se oprește la bani și la drumuri fără sfârșit. Când vorbește despre vinovăție, e atent la nuanțe și până să se găsească pe el însuși nevinovat, trece prin toate argumentele posibile, cu un scurt popas în lumea întortocheată a lui Freud.
James Cain a făcut din acest roman noir o confesiune fără speranță, o declarație în fața morții, un manuscris aflat la mila unui preot de închisoare, un disperat exercițiu de stil executat de un personaj muribund. Tonul e simplu și fără pretenții, de aceea narațiunea are candoare, prospețime și forță, transmite o durere ascuțită, în linii brutale, cu imagini vibrante și cu asocieri senzoriale cutremurătoare (vă las să descoperiți singuri ce iluzii poate să vândă o plajă din Malibu și ce trist e să auzi ecoul cântecului strigat de următoarea ta victimă).
