Îl știu din copilărie, de când era tânăr și sănătos, proaspăt aranjat și plin de ambiții. Un monument al optimismului forțat menit să încadreze visurile celei mai bune dintre lumi. O structură ridicată în spiritul „Omului Nou”, care clama educația, munca și viitorul luminos. Are dreptate să-i pară rău după epoca trecută.
De peste 30 de ani, autoritățile îl neglijează, îl ignoră ori se prefac că nu-l văd. E limpede pentru oricine că are nevoie disperată de ajutor: de intervenție de urgență, de transfuzii, de o proteză care să-l susțină. Pe el și demnitatea lui frântă. Dar în loc de îngrijirea necesară, primește doar indiferență.
I-au apărut fire albe de păr ca niște smocuri de buruieni uscate și mușchi care îi dau aerul unui bătrân neîngrijit, uitat de familie într-un azil administrativ. Are cicatrici pe suflet pe care nici un stimulent cu optimism nu le mai poate repara.
Ține în el suferința mută a unuia care se simte înșelat de orașul pe care l-a privit crescând. Articulațiile îl trădează. Dar, deocamdată, refuză să cadă de tot. La fel ca un vechi secretar de partid, speră că cineva îi va cere, măcar încă o dată, un raport cu amintirile lui despre șoimii patriei, cravate de pionier și mirosul de traforaj.
Stă la marginea trotuarului, ramolit, abandonat de toți și simțindu-și sfârșitul aproape. Îl văd în fiecare zi de serviciu. Nu știu dacă-l mai prinde paltonul iarna asta. E muribund și o simte. E pe ducă.
Au trecut anii peste amândoi, dar tot nu ne salutăm. De fiecare dată, aproape de întâlnirea cu el mi se ascut toate simțurile și intru în modul de alertă. Parcă mi-e teamă; accelerez, părăsesc zona și trec pe partea opusă. Evit să-l privesc, dar știu că mă urmărește.
Uneori, am impresia că s-a sălbăticit. Știind că nu mai are nimic de pierdut, nu mai vrea nici respect; vrea victime. E o lighioană pânditoare, o bestie urbană pentru care trecătorul a devenit următoarea pradă.
Dacă te apropii prea mult de el, ai senzația că te aude. Nu cu urechi – ci prin vibrație. Prin pașii tăi. Prin ezitarea ta. Prin reflexul acela mic, aproape animalic, de a grăbi pasul când treci pe lângă el. Știe că îți e frică. Și frica asta îl hrănește mai mult decât ploaia, mai mult decât umezeala care îi roade oasele.
În weekenduri, mă obsedează. Mi-l imaginez ca pe o entitate biologică în plină descompunere. Un uriaș de piatră cu pielea groasă, formată din solzi de cărămidă amorfă, care pare să urle de durere la fiecare strat de tencuială căzut.
Structura lui de beton nu mai ține. Dar nici nu cedează complet. În același timp prezent și absent, solid și praf. O forță brută, oarbă, care stă să se prăbușească peste tot ce e fragil. Un morman aproape închegat de cărămizi, un colos plin de furie reprimată.
Noaptea își părăsește domiciliul și traversează Bistrița în căutarea unei glorii pierdute. Când străzile adorm sub pătura groasă a nepăsării, pleacă să cutreiere orașul. Typhonul nostru se desprinde din fundația mâncată de igrasie și tulbură conștiința administrației locale.
Îl poți auzi scârțâind din încheieturile de fier-beton ruginit în timp ce trece pe lângă clădiri. Un sunet sec, de mobilă veche lăsată să putrezească în pod. Împrăștie în urmă un praf portocaliu ca de boia. Un fel de semnătură a unui anti-erou care nu vine să salveze pe nimeni, ci doar bântuie străzile în timp ce noi visăm.
Ziua se preface că e zid. Încremenește acolo unde l-a prins dimineața, greu, tot mai greu. Pentru el, gravitația a devenit un dușman personal, o forță care îl trage insistent spre trotuar. Salută trecătorii lovindu-i cu bucățele de cărămidă. Așchiile cad ritmic, stânga-dreapta, ca acul unui metronom. Nu aleg, nu iartă, urmează doar legea căderii. Îl dor fragmentele care se desprind. În sinea lui de piatră, încă ține minte: a stat de pază la visurile unei generații. Iar acum e tratat ca o ruină bună doar de demolat, nu de păstrat.
Beton. Cărămidă. Praf. Nu este un haiku trist, ci descrierea sumară a unui zid care a decis să se dematerializeze metodic.
Zidul își practică propria exfoliere terminală, o descuamare de zidărie pe care nici o mască cu adeziv nu o mai poate salva. Zilnic, sub formă de resturi de epocă de aur, peste pavajul obosit.
Nu mai e doar o ruină. E o istorie care se macină și se transformă. O problemă administrativă. Peretele acesta de pe Cerbului nu e inert. Este prins într-un spasm prelungit, între viață și colaps. Încă respiră. Lent, greu, ca un animal bolnav abandonat în mijlocul orașului. Îi simți respirația în fiecare fisură care se lărgește peste noapte. În fiecare cărămidă care iese cu jumătate de centimetru mai mult în afară, ca un dinte care nu-i mai încape în gingie.
În fiecare zi mai pierde câte o fărâmă. Nu cade din senin. Își învață căderea. O exersează zilnic. Este o repetiție generală a unui dezastru pe care toată lumea îl vede, dar nimeni nu îl oprește. Iar când, în sfârșit, cortina va cădea, nu va mai rămâne nimic de interpretat. Doar impactul. Fără ezitare. Fără avertisment. Un singur gest.
Dar monștrii nu apar din senin. Ei sunt crescuți, hrăniți și lăsați liberi.
Într-un oraș funcțional, situația ar fi fost tranșată rapid: ori primăria intervine direct și facturează proprietarul până îi sar capacele, ori îl obligă să consolideze rămășița înainte ca aceasta să cadă peste un pieton nevinovat. Pentru funcționarii de la Urbanism, zidul nu există. Nici măcar nu intră în cadru. În harta lor mentală, orașul se oprește exact la limita unde începe responsabilitatea juridică. Dincolo? E un teritoriu abstract, neabonat la realitate.
Refrenul clasic „Nu e de competența noastră” închide orice discuție înainte să înceapă. E soluția universală, tamponul birocratic care rezolvă tot prin inerție. În birourile unde aerul condiționat zumzăie somnoros, siguranța publică e tratată ca o poveste exotică, bună de ascultat la cafea, nu de aplicat. Între lege și acțiune dospește un elogiu adus lentorii. Un spațiu mort, un hău birocratic mai adânc decât orice abis poetic. Acolo, deciziile stau la murat până când și timpul uită de ele.
Cum se face că un cetățean de rând primește amendă dacă nu-și curăță zăpada din fața porții, dar un zid care stă să ucidă este tratat doar cu „atenție și îngrijorare”?
Cum e posibil să invoci hățișul legislativ sau proprietatea privată atunci când pământul de sub picioarele noastre devine domeniu public al hazardului?
Cum se face că avem senzori de parcare, dar nu avem ochi să vedem un zid care se dezintegrează la pasul cetățeanului? Cum e posibil să avem bani de festivaluri, de luminițe și alte panseluțe, dar nu și pentru o plasă de protecție sau un ordin de demolare urgentă?
Orice întârziere este o asumare tacită a accidentului. Inevitabil, o bucată mai mare va cădea. Și atunci nu va mai fi zidul. Nu va mai fi vorba doar de praf. Nu va mai fi un incident imprevizibil. Va fi o decizie care nu a fost luată la timp.
Când istoria abandonată se va prăbuși peste prezent, monstrul de pe Cerbului își va închide, în sfârșit, ochii.
Va fi un eveniment. O știre de două zile. O bandă galbenă întinsă cu grabă. O declarație oficială în care cineva va spune că situația era monitorizată.
Ruinele ne uimesc fără să ne emoționeze. Cunoaștem expresia. Dar dacă pe trotuar cad cărămizi, trotuarul încetează să mai fie un spațiu al siguranței. El devine un teren problematic, unde cetățenii pot deveni victime. Putem spune asta foarte clar, spulberând dilemele urbane ale Poliției Locale.
Pentru moment, în fiecare dimineață, nu mai mergem spre serviciu. Facem pelerinaj. Trecem pe lângă zidul plângerii, ne ferim, nu spunem nimic. Totul e în capul nostru, ne rugăm în tăcere și sperăm că nu ne va alege.
#lasă_mă_să_te_las
Marius Conon
