Nașterea unui reper. Totul. Ridicată într-o perioadă în care Bistrița încerca să țină pasul cu schimbările care transformau orașele Europei, clădirea a avut o destinație sigură de la început: cinematograf. Numele nu era ales întâmplător. În latină, omnia înseamnă „totul”.
Pentru locuitorii orașului, mersul la film reprezenta mai mult decât simpla vizionare a unei pelicule. Era un eveniment. În serile importante, bulevardul devenea un loc al întâlnirilor. Familii, profesori, funcționari, comercianți sau elevi se îndreptau spre intrare îmbrăcați cu grijă. Pentru mulți dintre ei, cinematograful era poarta către lumi îndepărtate, personaje celebre și povești pe care nu le-ar fi putut descoperi altfel.
Omnia a fost primul loc în care au simțit că lumea este mai mare decât orașul în care s-au născut. Astăzi, privind fațada degradată, e greu să-ți imaginezi atmosfera acelor ani. Zidurile încă stau în picioare, dar spun o poveste complet diferită.
„Foto, bă!” și anii în care ecranul aparținea tuturor. După război, schimbările politice au adus și o schimbare de identitate. Omnia a devenit cinematograful „23 August”, iar eleganța discretă a perioadei interbelice a făcut loc culturii de masă promovate de regimul comunist. Cu toate neajunsurile ei, sala rămânea unul dintre cele mai vii locuri din oraș iar rolul clădirii a rămas același: să adune oamenii laolaltă.
Pentru generații întregi de bistrițeni, cinematograful a fost unul dintre puținele locuri în care puteau renunța la rutina zilnică. Aici se întâlneau elevi, muncitori, pensionari, familii și îndrăgostiți. Uneori se strecurau și spectatori fără bilet, profitând de întuneric sau de ușile laterale. Alteori apăreau certuri pentru locuri ocupate ori bilete încurcate. Până și vechile loje supraviețuiseră transformărilor, deși timpul nu fusese blând cu ele. Din anumite poziții, stâlpii de susținere obturau serios vederea, iar spectatorii erau nevoiți să urmărească filmul printre coloane și înclinări repetate ale capului.
Filmele rulau de la matineu până seara târziu, iar sala purta urmele folosirii intense. Mirosul de lemn vechi, stofă uzată și umezeală făceau parte din decor la fel de mult ca afișele de pe holuri sau raza de lumină plină de microparticule, care tăia întunericul dinspre cabina proiecționistului.
La filmele bune, în fața casei de bilete se formau adesea cozi lungi și fără vreo ordine anume. Înainte de intrare, se cumpărau bomboane agricole: semințe de floare și de bostan, prăjite și sărate. Crănțănirea lor se auzea deseori peste dialogurile actorilor, iar spectatorii nu aveau rețineri să râdă, să fumeze, să comenteze sau să protesteze când ceva nu le convenea.
Rolele circulau prin toată țara și ajungeau adesea la capătul rezistenței lor. Se rupeau ori, pur și simplu, se topeau în aparat – momentul deformării maronii lua locul imaginilor. Filmul se oprea brusc, luminile se aprindeau, iar publicul reacționa imediat. După câteva minute de improvizații tehnice, proiecția continua, de multe ori cu fragmente lipsă.
Dar toate acestea făceau parte din farmecul locului. Într-o perioadă în care opțiunile de divertisment erau limitate, cinematograful continua să exercite aceeași atracție. Pentru mulți, o seară la film era suficientă pentru a transforma o zi obișnuită într-una care merita ținută minte.
Tranziția. Perioada în care s-a strigat Linie! și Bingo! După 1989, lumea care susținuse zeci de ani cinematografele de stat a început să se schimbe rapid. Televiziunea prin cablu și noile forme de divertisment au modificat obiceiurile publicului. Treptat, sala s-a golit.
Clădirea de pe Republicii a intrat atunci într-o nouă etapă a existenței sale. Filmele au dispărut, iar în locul lor au apărut jocurile de Bingo.
Pentru mulți bistrițeni, schimbarea nu a părut deloc ciudată. Erau ani în care aproape toate reperele vechi se schimbau. Economia era nesigură, regulile păreau altele de la o lună la alta, iar promisiunea unui câștig rapid avea o atracție greu de ignorat.
În fostul cinematograf veneau oameni din toate mediile. Unii căutau distracție, alții sperau să aibă noroc. Atmosfera nu mai avea nimic din farmecul unei seri de film.
În locul coloanelor sonore și al replicilor celebre se auzeau numere rostite la microfon și reacțiile celor din sală. Ore întregi, clădirea trăia în ritmul acelorași anunțuri repetitive, întrerupte din când în când de bucuria scurtă a unui câștigător.
Privită astăzi, perioada Bingo pare o fotografie fidelă a tranziției românești. Nu pentru că ar explica totul, ci pentru că surprinde foarte bine atmosfera acelor ani: speranță, improvizație, entuziasm și nesiguranță, toate amestecate în aceeași încăpere. Nici acest capitol nu avea însă să dureze.
Pe măsură ce interesul publicului s-a mutat în altă parte, clădirea a rămas din nou fără o funcție clară. După decenii în care găzduise filme, întâlniri, emoții și așteptări de tot felul, a început să se golească. Poate că adevărata ruptură s-a produs atunci. Nu la schimbarea numelui și nici odată cu înlocuirea regimului politic. Ci în momentul în care oamenii nu mai aveau de ce să-i mai treacă pragul.
Abandonul unui monument istoric. După ultimul Bingo, a rămas liniștea. Ani la rând, degradarea și-a urmat cursul firesc.
Au apărut infiltrațiile. Tencuiala a început să cadă. Geamurile s-au spart. Acoperișul a cedat treptat sub ploi și zăpezi. Interiorul a fost ocupat încet de alte forme de viață. Porumbeii au ajuns în loje. Vegetația a apărut prin fisuri. Umezeala și mucegaiul au câștigat spațiu de la an la an. Au apărut și plasele verzi de protecție care acoperă astăzi partea din spate. Sunt necesare din motive de siguranță, dar schimbă complet imaginea clădirii. Omnia este încă acolo, în centrul orașului, însă parcă nu mai poate fi privită în întregime.
Dar poate cea mai interesantă transformare nu s-a produs în interior, ci afară, pe trotuarul bulevardului. În fiecare zi, mii de oameni trec prin fața clădirii. Cei mai în vârstă își amintesc filmele copilăriei. Louis de Funès. Piedone. Superman. Star Wars. Alții își amintesc perioada Bingo. Cei mai tineri nu au cunoscut niciuna dintre aceste etape. Pentru ei, Omnia a existat dintotdeauna în forma actuală: o clădire mare, degradată și tăcută, aflată în centrul orașului.
Astfel de clădiri ajung să facă parte din peisaj. Toată lumea știe unde sunt, puțini se mai gândesc însă la ce au însemnat cândva. Rămân acolo, între trecut și prezent, ca niște repere pe care toată lumea le vede, dar pe care tot mai puțini le observă.
O, tempora, o mores! Lucrul lăsat miroase a rahat. Astăzi, fostul cinematograf Omnia pare blocat între ceea ce a fost și ceea ce ar putea deveni.
Idei au existat. Intenții la fel. De-a lungul anilor au fost și discuții despre viitorul clădirii. S-a vorbit despre restaurare, despre patrimoniu și despre posibilitatea unei noi utilizări. Între timp însă, clădirea continuă să se degradeze.
Clasarea ca monument istoric a fost un pas important. A oferit protecție juridică și a confirmat valoarea clădirii pentru istoria orașului.
Totuși, experiența arată că protecția pe hârtie nu este întotdeauna suficientă. Ruinele nu apar peste noapte. La început observi o fisură. Apoi apare o alta. După câțiva ani, te obișnuiești cu ele. Pereții îmbătrânesc indiferent de angajamente electorale, iar infiltrațiile nu așteaptă hotărâri administrative. În fiecare an se mai pierde câte ceva.
În multe orașe europene, pierderea patrimoniului nu începe cu demolări spectaculoase. Uneori începe cu amânări succesive, cu reparații care nu mai sunt făcute la timp și cu probleme mici care devin, în ani, probleme mari. O clădire trăiește atunci când este folosită. Când are lumină, oameni și activitate. Atunci când toate acestea dispar, moartea ei devine greu de oprit. Astăzi, Omnia pare să fi ajuns într-un moment în care amânarea nu mai rezolvă nimic.
Mai importantă decât întrebarea cine este vinovat poate fi asta: ce loc mai ocupă această clădire în imaginea pe care Bistrița și-o face despre propriul său viitor?
Generații întregi au trecut prin această sală. Au venit pentru filme, pentru întâlniri, pentru o ieșire în oraș sau pur și simplu pentru că nu existau alternative. Fiecare generație a lăsat în urmă propriile ei amintiri, iar acestea nu pot fi inventariate în documente și nici măsurate prin expertize tehnice.
Ce punem în locul ecranului rupt? Amintirile dispar odată cu locurile care le-au adăpostit. Tocmai de aceea, fostul cinematograf continuă să stârnească interes și emoție chiar și după atâția ani de abandon.
Omnia a fost, pe rând, simbol al modernității interbelice, cinematograf popular, sală de Bingo și, în cele din urmă, ruină urbană. Fiecare generație și-a lăsat amprenta asupra ei.
Discuția nu este doar despre o clădire. Este și despre felul în care un oraș își tratează locurile care au însemnat ceva pentru comunitate. Bistrița are nevoie de dezvoltare, investiții și proiecte noi. Dar are nevoie și de spații care creează identitate și continuitate. Dacă ar fi recuperată, clădirea nu ar trebui să copieze trecutul. Orașul nu mai este cel în care sălile de cinema se umpleau în fiecare seară. Totuși, un asemenea spațiu ar putea găzdui filme, spectacole, conferințe, festivaluri sau alte evenimente culturale pentru care astăzi există puține locuri potrivite în centrul orașului.
Fațada privește în continuare spre bulevard. De aproape un secol, Omnia face parte din istoria orașului. Nimeni nu poate spune cu certitudine ce se va întâmpla cu ea în următorii ani. Cert este că decizia nu privește doar o clădire de pe Republicii, ci și felul în care Bistrița alege să-și păstreze sau să-și piardă propriile sale repere.
#o_coajă_decorativă
