OPINIE – Preotul Crin-Triandafil Theodorescu: Sunt fericit că a fost salvată clasa de restaurare de la Bistrița, dar…

Vom avea, mai departe, o clasă de restaurare la Bistrița.

Mai mult decât firesc. Un oraș medieval, instituții muzeale cu tradiții și patrimoniu considerabil, o emulație culturală în plină expansiune. Să fim onești. Când am venit, acum trei decenii, în județul acesta, dacă mi-ar fi spus cineva că o să ascult un Stradivarius în sinagoga eclectică sau o să admir un incunabul de la 1475 la Casa Colecțiilor aș fi spus că e prea multă imaginație și speranță într-o circumstanță reductivă, la nivelul culturii. M-am înșelat. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-am înșelat.

Încerc să trec cu vederea saltul calitativ al Muzeului din Bistrița (și, în linii de efect concentric, al tuturor instituțiilor muzeale din județ) pentru că sunt muzeograf și dacă mi-e jenă de ceva pe lumea asta, de lingușitori mi-e jenă. Totuși, am slujit instituția muzeală două decenii și ceva. Nu mai e ce-a fost. S-au implementat proiecte europene, s-au refăcut clădiri, s-a mărit inventarul, s-au clasat piese pe fond și tezaur.

Muzeul s-a deschis spre societate, culmea, cândva a fost acolo sediul unui batalion disciplinar, acum, în curtea muzeului din Bistrița e plin de tineri, elevi și instituții, de activități interactive și superlative. Am avut noroc de manager bun și el de decidenți care au înțeles că instituțiile de cultură sunt praxisul iubirii de țară.

Nu mai zic de Biblioteca Județeană și Casa Colecțiilor. Și-a suflecat Mirela Tăistaru mânecile și cu mâinile ei frumoase și mititele a pictat o clădire ca pe un ou de Paști. Părintele Pintea, mi-am dat seama de asta de curând, a construit o parohie de cultură și ne-a înregimentat pe toți în ea, volens-nolens. Să mă explic. Pe unde umblu prin țara asta, conferințe, universități, lansări de carte, întâlniri cu oameni de cultură, oriunde se întâmplă asta și întind mâna să mă prezint, știți, sunt părintele Crin Triandafil Theodorescu din Lușca, Bistrița-Năsăud, mi se răspunde admirativ, a, da, de la părintele Pintea din parohie.

Ce minuni au făcut oamenii ăștia împreună, să fim onești.

Eu însumi sunt recunoscător. Împreună cu Consiliul Județean am atacat și implementat un proiect european de cercetare amănunțită a peșterii de la Izvorul Tăușoarelor. Pentru întâia oară, cei mai buni specialiști din domeniul speologiei și științe conexe au inventariat, amănunțit, acest univers unic pe planetă, cu minerale nemaivăzute în altă parte și cu fenomene științifice din care ne hrănim azi. Las la urma acestei intervenții un link spre un articol științific apărut în 2025 care relaționează lumea minerală cu lumea microbiologică la nivel ființial, trecând peste barierele de regn instituite de Aristotel acum spre trei milenii.

Astea sunt lucrurile bune și s-ar crede că ne-a trecut un glonț pe la ureche și s-a dus.

Din păcate nu e așa. Pentru că oricât de bine ar funcționa o instituție de cultură pe palierul unui oraș, al unui județ, ea este parte sistemică dintr-un ansamblu articulat la nivel guvernamental.

Trag un semnal de alarmă înainte ca să fie prea târziu. Suntem toți, în țara asta, într-un pericol de moarte, de moarte identitară. Cultura se deteriorează cu o viteză mai mare decât capacitatea instinctuală de refacere. Ne prăbușim dramatic spre nivelul anihilării. Nu o să vorbesc decât de muzee, pentru că asta am învățat, la asta mă pricep, pentru asta am competențe profesionale.

Nimeni nu știe, la nivel național, ce patrimoniu și ce inventar gestionează sistemul muzeal. Avem un inventar de aproximativ 118.000 de piese de tezaur și de fond și, estimativ, spre 20 de milioane de piese de inventar muzeal. Vă rog să nu confundăm ceea ce vedem în vitrinele unui muzeu cu patrimoniul. În spatele valorificării expoziționale se află milioane de piese de lemn, piatră, hârtie, carton, ceramică, textile, tehnico-științifice, depozitate și adăpostite. E ca și cum privești o mașină de cusut și-i admiri strălucirea, fără să te intereseze șirul de muncitori care trudesc pentru produsul finit, nevăzuți în vitrinele gloriei finale.

În țara asta, cultura a primit 0,06% din PIB. Franța alocă 1.5%, Spania 3%, până și Bulgaria direcționează 0,8% din PIB-ul național pentru cultură.

La nivel sistemic trăim o dramă națională, și nu folosesc cuvinte mari. Există în România undeva la 7.000 de lucrători în sistemul muzeal, jumătate e personal de specialitate, restauratori, conservatori, muzeografi, cercetători. Se vorbește de tăieri salariale, în condițiile în care jumătate dintre noi primesc salariul minim pe economie. Sunt niște nedreptăți strigătoare la cer, vă indic două: un muzeograf care lucrează sub umbrela Ministerului Culturii e plătit cu o treime mai puțin decât un muzeograf care lucrează în Ministerul Educației, având aceeași pregătire profesională. A doua. Toată lumea își dorește să meargă în weekend, când e liberă, să vadă un muzeu. Doar că cei care le zâmbesc lângă vitrine și le povestesc despre celți, regi și bătălii fundamentale sunt neplătiți.

Munca aceasta, la sfârșitul săptămânii, deși e plătită suplimentar dacă ești strungar, contabil sau șofer, dacă ești muzeograf nu e plătită. Iar legea prevede asta. ȘI legea nu e aplicată.

Merg mai departe. După calculele mele, unui specialist din sistemul românesc muzeal îi revin aproape 10.000 de piese de inventar în sarcină. Am rămas 3.500 de specialiști, și pe an ce trece suntem tot mai puțini. Restauratorii noștri pleacă pe capete să restaureze monumente în Germania, Franța și Anglia, în timp ce piesele noastre de patrimoniu se deteriorează iremediabil. O să-mi spuneți că sunt vremuri grele, că toate sectoarele economice sunt afectate. Totuși, în zona patrimoniului nu sunt permise pauze de activitate, apnee funcționale. Pentru că dacă nu poți reconstrui un pod peste un râu, o să o faci ceva ani mai încolo. Dar dacă nu poți îngriji o piesă de patrimoniu, ceva mai încolo, când PIB-ul României va crește și bunăvoința guvernanților de asemenea, va fi prea târziu.

O piesă de patrimoniu are o fișă tehnică, cum avem toți la medicul de familie. Pe ea trebuie intervenit periodic pentru evaluare, conservare curativă și preventivă, cercetare, documentare și valorificare. Unele vor rezista încă 100 de ani fără intervenții. Piatra, metalul, ceramica. Dar ce faci cu hârtia și cartonul, cu sutele de mii de fotografii a căror viață e de câteva zeci de ani, pentru unele mai puțin? Ce faci cu documentele fragile pe suport hârtie pe care s-au semnat regi, voievozi și președinți? Când vor fi bani va fi prea târziu, pacientul a murit de mult și a fost îngropat ireversibil. Și vai, nici măcar nu am digitalizat patrimoniul, cum a făcut Perpessicius cu caietele eminesciene.

E nevoie de bani, da, de bani. De laboratoare de restaurare, de substanțe performante, de cursuri de perfecționare, de personal calificat și bine motivat, căruia să-i poți cere performanță, în beneficiul național.

Dar înainte de bani e nevoie de înțelegere și conștiință socială a celor care decid viitorul acestei națiuni.

Sunt fericit că a fost salvată clasa de restaurare de la Bistrița, felicitări tuturor autorităților implicate, ați făcut un lucru minunat. Dar la nivel național, statal, suntem cu un picior în groapă și orchestra destinului își acordează deja instrumentele pentru marșul funerar al culturii.

Vă amintiți emoția aceea, când ne-au furat coiful de la Coțofenești?

Să știți că acum ne furăm singuri căciula. Căciula identității naționale, a perenității românești.

Peste câteva decenii, când România își va permite să construiască muzee noi, cu laboratoare performante, o să avem vitrine aproape goale. Muzeele sunt cazărmile militare care păzesc definiția de caz a acestui popor. Nu ceremoniile, nu discursurile, nu tricolorul fluturat. Muzeele.

Ați auzit, desigur, că egiptenii (așa săraci și cu PIB-ul mărunt) au construit un nou Muzeu de Egiptologie. Abia aștept să-l vizitez, am emoții ca la o ceremonie religioasă. În muzeul ăsta fabulos, într-un loc, se află o hologramă. O imagine a pietrei de la Rosetta, inscripția bilingvă cu ajutorul căreia Jean-François Champollion a spart codul hieroglifelor. Piatra originală nu se mai află în Egipt. În locul ei, în amintirea ei, egiptenii au realizat o hologramă cu valoare de manifest cultural.

Dacă nu ne trezim, peste un secol muzeele naționale românești vor fi pline de holograme care vor aminti de ce-am avut și ce-am pierdut.

În imagine, activitatea unui restaurator care injectează o piesă de lemn cu substanțe conservative. Imaginați-vă că fiecare galerie de carie trebuie injectată. Imaginați-vă câte galerii de carii sunt în sutele de mii de piese de inventar din muzeele României.

În același timp, în Europa, colegii noștri folosesc camere de fum performante, cruțându-și sănătatea și salvând patrimoniu fragil la o scară industrială.