De când cu Linia Verde Împărat, Bistrița City a descoperit, vrând-nevrând, că se poate trăi și în reluare. Orașul s-a pus pe slow motion și n-a întrebat pe nimeni dacă avem chef de filozofie la volan. În teorie, totul e smart, optimizat, digitalizat. În practică, pe la cinci și ceva pe Independenței, jumătate de oraș se uită la cealaltă jumătate cum stă degeaba și așteaptă minunea de la semafor.
Pare culmea ironiei, nu? Să fii blocat, să stai pe loc, să n-ai nicio putere de mișcare tocmai pe un bulevard care se numește așa.
Și totuși.
E ceva ridicol în imaginea asta, mai ales când te grăbești să ajungi acasă, la ședința de fitness, la cursurile de bachata sau să cumperi pâinea campionului. Neagră, fierbinte, cu semințe, mângâiată și feliată de tine la supermarket.
Am stat zilele trecute lângă giratoriul fără sens, cel cu semafor fix în colțul rondului, și am urmărit relaxat, de pe trotuar!, trei cicluri de roșu în care coloana a înaintat cam cât un pas de furnică. Ba nu, mai mărunt: un pas de bacterie. La un moment dat, un claxon scurt, nervos, aruncat în aer ca o înjurătură birjărească printre dinți. Normal că nu s-a mișcat nimeni mai repede, dar omul și-a făcut datoria de cetățean responsabil. A protestat împotriva soartei ori, poate, solicitând VAR liberului arbitru, împotriva universului bloc.
Da’ bravo! Ne pasă și nouă?
Între timp, pe grupurile sociale e mobilizare generală, ca la debarcarea din Normandia. Se vorbește mult despre algoritmi. Despre optimizare. Despre haos, doamnelor și domnilor, dacă vă imaginați așa ceva. Săgeți desenate cu degetul pe poze, scheme cu fluxuri de trafic, apeluri la demisii de parcă mâine demisionează guvernul. Tonul e apocaliptic ca-n jocurile foamei:
Cetățeni, fiecare roșu devine o problemă de supraviețuire a speciei umane între Unirea și Viișoara!
Și acum partea care o să-i facă pe unii să strâmbe din nas: eu n-am permis de șofer. Știu, gata, nu mai am voie să vorbesc. Dar aș putea să vă încurc întrebându-vă ce este timpul. Probabil că din mașină secundele alea dor rău, devin personale. Dar de pe trotuar, întreaga scenă arată ca un teatru absurd: zeci de oameni blocați în cutii de tablă, așteptând să le dea voie o diodă colorată să intre într-o intersecție unde, uneori, nu trece nici musca.
Nu zic că sistemul e brici.
Uneori pare reglat pentru o sunday morning, la ora 11, când singura ta grijă e unde să-ți bei cafeaua. Și da, sunt momente când sincronizarea aia îți mănâncă zilele. Daaaaaar… între „mai e mult de lucrat” și „orașul e paralizat” e o distanță pe care o umplem noi, actorii stradali și non-stradali, cu prea mult dramatism.
Bistrița e mică, oameni buni. Pe bune.
Dacă pierzi un minut pe traseu, îl recuperezi imediat. Dacă întârzii trei virgulă perioadă opt minute, nu ratezi zborul spre Tokyo, ratezi cel mult un loc de parcare abandonat temporar, poate unul mai aproape de scară ori chiar pe cel de sub balcon. Graba asta de metropolă transplantată la noi are ceva ușor caragialesc. Prea ne luăm în serios în timp ce, de fapt, stăm pe loc.
Și totuși, iritarea asta spune ceva despre noi.
Că nu mai suportăm pauza și tolăneala. Că ne-am pierdut răbdarea și simțul umorului. Că liniștea forțată între culorile semaforului — roșu pesedist, galben penelist sau verde udemerist — ne scoate din ritmul nostru de pe repede-nainte. Poate că nu semaforul e buba, ci ideea că nu controlăm noi butonul de „Go, Captain Planet!”
Data viitoare când se face verde și cel din față mai întârzie o secundă, poate nu e sfârșitul lumii. Poate își caută ochelarii. Poate schimbă postul de radio. Poate mai are ultimul rând de citit dintr-o postare. Sau poate doar respiră.
Poate că problema nu e linia.
Poate e reflexul nostru de a trăi fiecare secundă ca pe o competiție.
Orașul nu e blocat de tot. E doar pus pe pauză. Și, din când în când, pauzele nu strică.
Iar pauza asta — chiar dacă ne scoate peri albi — e cam singurul moment în care ne mai vedem unii pe alții, chiar și prin parbriz. Dacă tot stăm, măcar să știm de ce ne enervăm.
Ne auzim la următorul stop.
#pauza_verde
