Este cea mai veche clădire atestată documentar din Bistrița, devenind, de-a lungul secolelor, un simbol al orașului. Este menționată în documente încă din anul 1268, iar bistrițenii o cunosc drept Biserica de la Coroana.
„Dintotdeauna acest loc a fost legat de biserică. Inițial aici se afla o mănăstire a minoriților care au construit-o în 1268”, a explicat Cornelia Vlașin, directoarea Arhivelor Naționale Bistrița-Năsăud, în emisiunea Povești din Bistrița.
Ordinul Minoriților (Ordo Fratrum Minorum) a fost fondat de Sfântul Francisc de Assisi, în jurul anului 1209, în Italia. Numele ordinului provine de la dorința fondatorului ca membrii ordinului să fie „cei mai mici” (minores) în Biserică și în lume – simbol al umilinței și slujirii.
Idealul călugărilor minoriți era să-i urmeze lui Isus Christos în sărăcie totală, simplitate și iubire fraternă. Deviza lor era Pax et Bonum („Pace și bine”).
Spiritualitatea franciscană punea accent pe iubirea față de toată creația (Sfântul Francisc fiind și patronul ecologiei), pe smerenie, bucurie interioară, solidaritate cu cei săraci și marginalizați.
Foarte multe elemente din 1268 au înfruntat cei peste 750 de ani, păstrându-se până în zilele noastre. Este vorba de documente referitoare la acest loc, păstrate la Arhivele din Cluj, dar și de elemente arhitecturale.
Clădirea actuală a fost ridicată în 1498, păstrând multe elemente din fosta mănăstire a minoriților. Ordinul s-a desființat în 1519, odată cu introducerea Reformei în Transilvania.
În 1541, când călugării minoriți s-au retras din Bistrița, biserica a devenit hambar și pivniță pentru vinuri.
Până în 1700 imobilele mănăstirii s-au degradat simțitor. În secolul XIX, Vaticanul – pentru că Ordinul Minoriților se afla în subordinea acestuia – decide să vândă clădirea.
„Imobilul este cumpărat de românii greco-catolici în 1894-95. A fost și un scandal, în acele vemuri, între români și sașii din Bistrița, care nu doreau ca alte naționalități să se așeze în interiorul cetății. Deși zidurile acesteia fuseseră dărâmate în 1868, deci înainte de achiziția clădirii”, a mai explicat Cornelia Vlașin.
Greco-catolicii au avut astfel primul lăcaș de cult în interiorul cetății, un lăcaș pe care îl folosesc până în 1948, când greco-catolicismul a fost interzis de statul român comunist.
Au existat și alte monumente atestate documentar în acei ani, însă ele nu mai există azi fizic.
O altă mănăstirea a Călugărilor Dominicani a fost ridicată în aceeași vreme. Însă de acolo nu s-au mai păstrat decât anexele, a mai povestit Cronelia Vlașin. Mănăstirea dominicană a existat în spațiul actualului Cămin de Persoane Vârstnice de pe strada Dogarilor. Tot cam pe atunci exista și o mănăstire a călugărițelor dominicane, din care s-a păstrat doar o anexă, o parte a clădirii, pe strada Nicolae Titulescu.
