27.3 C
Bistrița
miercuri, august 17, 2022

POVEŞTI DIN SAT: A murit Hera!

Portbagajul se ridică, lăsând să se vadă înăuntru o cutie de carton, iar lângă ea un cățel cât să încapă în ea. Un ciobănesc german, pui de câine lup care țopăia, scoțând un schelălăit subțire, un fel de plâns.

– Mamă, asta este surpriza pentru tine! Am adus-o. Știu că o s-o îngrijești. O s-o crești cu drag. Uite-o! O cheamă… Heruța. Ea este Heruța!

Au luat-o și-au pus-o în aceeași cutie, în garaj. De acolo, plânsul ei îl auzea femeia, în toiul nopții. Ca al unui copil ce-și caută biberonul. Biberonul mamei. Cum să o ducă în casă? I-au pus sub ea pături și haine adunate, să nu simtă frigul și gerul.

A crescut îmbrățișând cu lăbuțele dinainte, piciorul stăpânului, atunci când se întorcea acasă. Alerga din curte în grădină, făcând cărare bătucită. Ce flori? De unde flori? Era destulă Hera și… iarba.

Când rămânea singură acasă, era în stare să nu mănânce zile în șir, până când stăpânii nu intrau în curte. Vasul cu boabe era neatins. Dacă plecau mai multe zile, îl rugau pe vecinul lor să intre în curte, să stea lângă Hera, până când aceasta mânca. Se spune ca așa sunt toți acești câini. Și loiali până la ultima suflare.

Dacă stăteai pe bancă, își așeza capul în poala ta și îți ridica cu botul mâna, să o mângâi. O lingea apoi, ca semn de drag și recunoștință. Știa că nu are voie să pășescă peste pragul de la bucătărie. Doar în holul de sus al casei intra, atunci când veneau acasă copiii. Dormea pe ștergătoarea de la ușă, așteptându-i și ciulind urechile dimineața, simțindu-le trezirea. Doamne, cât îi mai iubea!

Le simțea… cum?… mașina de la pod. Atunci începea să se agite, să sară și să plângă. Altfel. Doar pentru ei făcea așa. După ce parcau mașina, stăteau înauntru, încă cinci minute, până când termina de lovit ușile mașinii cu coada-i stufoasă, până când Hera se liniștea. Termina de dat rotocoale mașinii, termina plânsul, se așeza pe labe în dreptul ușii șoferului și aștepta.

– Gata, Hera! Gata! Șezi, cuminte, Hera!

Cuminte. Se răsturna pe spate și aștepta să fie mângâiată. Mai fugea până la poartă, scuturându-și urechile și se liniștea apoi. Era salutul ei. Știa că totdeauna primea ceva bun, adus de copii, special, de la oraș. De mică, îi cumpărau ciucurași și jucării, apoi conserve și lamele, grăunțe si bunătăți. Era un membru al casei, bucățică din sufletul fiecăruia. Iar privirea ei era de… om și nu de câine. Stăpânul o urca în mașină, pe bancheta din spate și o ducea la oraș, la medic. Vaccinurile și controalele medicale i le făcea regulat.

Duminica, atunci când vedea rucsacul pregătit de plecare la pădure, scheuna altfel. O bucurie mare. Mare.

Intra până peste prag, sărea, plângea, fără să mai aibă răbdare. Era bucuria ei.

Excursia la pădure, joaca cu ceilalți câini… totul.

La întoarcere era murdară, încărcată cu țurțuri de noroi, noroi gros pe blană, gri acum, nu roșu. Se întindea să doarmă lungită pe… covorul de la intrare. Doar atunci o auzeai cum sforăie.

În ultima vreme fericirea ei era alta. Bucuria cea mare era venirea acasă a celor mici, ce învățau să umble, purtați de mânuțe, prin curte.

Nu o puteai prinde în lanț pentru că sărea în aer cât mai sus, scheuna și se smucea. Preferai să o lași liberă.

Oricum făceai, plimbând doi copii de mânuță, nu se putea să nu se strecoare, doar ea știa cum, printre mâini și picioare, să-i lingă, pe față sau mânuțe.

Culmea. Ei nu se fereau, nici nu se speriau de ea. Comunicau. Hera, ham-ham era codul lor de bucurie, când se întorceau la bloc.

A avut și ea copiii ei. Cu ani în urmă, la prima naștere, nimeni din cei ai casei nu știau ce va urma.

O iarnă friguroasă, ger cumplit, la Bobotează. Zăpada strălucea și semăna frig, parcă mai mare, pe vremea când răsărea soarele.

Hera trebuia să nască. Doamna o urmărea, ieșea mereu din casă și o căuta cu privirea.

– Hera, unde ești? Ce faci?

Hera era prin curte. I-au amenajat un culcuș, o pătură pusă peste scânduri, în cușca de cărămidă a puilor, paie și fân într-un colț.

Deodată Hera nu a mai apărut prin curte, prin dreptul geamului. Doamna a căutat-o.

– Hera!

Hera scheuna, plângea în felul ei, se învârtea în jurul cozii, venea până lângă stăpână, apoi alerga în grădiniță. Nu, nu la cușcă. Femeia înțelesese chemarea. Chemarea de ajutor.

– Hai, hai să vedem! Unde mă duci?

Pe albul zăpezii, strălucind, primul ei puiuț era scăpat, călduț, pe zăpadă, rece. Iar ea știa că trebuie salvat. L-au luat cu grijă și l-au dus în cușcă.

Oare, ce va face Hera? Nu va sări la stăpân?

Nuuu. Acesta a chemat-o la pui. Ea s-a așezat lângă el, să-l dezghețe… Apoi a început să nască. Pui, după pui. Șapte, la număr. Domnul stătea la capul ei și o mângâia pe cap.

– Heraaa! Hai, Hera! Hai!

Dacă treceai pe acolo, ridica capul de jos, se uita la tine și parcă te ruga:

– Ajută-mă, te rog! Nu mă părăsi!

Privirea ei… Nu, nu de om… Dar ca de om.

Și-a îngrijit puii ca cea mai devotată mamă. Era bogăția și bucuria ei. Nimeni să nu se apropie. Nici măcar cu o privire, străină de cei ai casei!

Îi alinia, dimineața, la amiază și-i scotea la plimbare, ca pe niște ghemulețe cu picioare. Grăsuți, frumoși, cu pete negre, mai mult sau mai puțin. Dar ochii… privirea, drăgălășenia…

Nu mai puteai să-i ții pe toți. Trebuiau dați la vremea potrivită. Vaccinuri, mâncare bună pentru ea, să aibă lactație. Grijă pentru toți. Dar mai ales pentru ea. Cum să-i ia toți puii, deodată! Nu, pe rând…

Ultimul, târziu, când se făcuse mărișor. Să nu-i rupă inima mamei.

Deja, la a doua fătare, lecția era cunoscută. Nimic nu mai era nou pentru ea. Nici pentru stăpân.

Hera era o mamă deosebită. Perfectă. Nu aveai ce să-i reproșezi. Deja, în felul ei, devenise o fabrică de pui, bucuria celor ce urmăreau culoarea fiecaruia dintre ei, a puilor, îi alegeau de pe fotografie și veneau de la distanță să-i cumpere.

Până când…. De unde să știi? De unde să bănuiești? Nimeni nu și-a imaginat…

Unul dintre cumpărătorii de căței, venit de la depărtare, după ce a luat puiul de la Hera, plecată în grădină, se întoarce, se apropie de portiță, merge la mașină, dar… nu, nu duce copilul-pui înăuntru. Nu închide portiera. Așteaptă să se întoarcă Hera, o vede de departe ajungând la poartă, căutându-și puiul pierdut.

Printre zăbrele.

Acesta vine spre ea, i-l întinde până spre bot, o lasă să-l miroase, apoi zice:

– Uite-l! Mai uită-te odată! Este copilul tău!

Aceasta a fost cea mai mare greșeală ce s-a putut face! De ce? Din clipa aceea, pentru Hera totul era durere. De câte ori pleca cineva din poartă, cu mașina, Hera urla morțește. Scheuna, plângea se învârtea în jurul cozii, sărea pe gard. Urletele ei se auzeau departe.

– Ce are? De ce face așa?

– Pentru că cineva i-a luat puiul. La toată lumea face așa. Doar la noi, nu! Atât.

Și povestea nu se sfârșește aici. Urmează cu următoarea naștere. Nimeni nu a știut că avusese pețitor, peste gard. Erau pregătiți cu toții de aducerea pe lume a puilor, copiii Herei.

Ce bucurie! Era de fapt, repetarea unui refren. Frumos, oare? Nicidecum.

Locul ales de Hera, pentru a naște, nu mai era acceptat, ca înainte. De data asta, ea l-a ales.

În curte, la tulpina părului. Între frunze, și-a tras pernițele de burete de pe scaunele de la terasă.

Da, i l-au luat și apoi i l-au arătat. I-au rupt inima și mintea. I le-au făcut zdrențe. El, omul… el…

De aici a început totul. Totul…

– Vai, Hera, vai! Ce să mă fac cu tine?

Stătea cu capul pe labe, cu urechile ciulite, pe cimentul treptei de sus.Te privea de acolo, doar cu coada ochiului. Când la stăpân, când la peretele casei, la blana ușii. Era făcută praf. O rosese până la cărămidă.Totul era distrus. Pătura ruptă și sfâșiată, în mijloc, pernițele luate de pe scaune cu gura și așezate pe pământ, erau doar bucăți de burete, sfârtecat.

Pete de sânge și plasticuri rupte. Nimeni nu știa de unde le-a adus. Tencuiala casei era căzută bucăți, pe ultima treaptă. Durerea? Revolta că nu era nimeni acasă? Chemarea ei de ajutor? Sau… toate la un loc? Dar puii? Ce-a făcut cu ei? Cineva zicea că i-a mâncat, unul câte unul, sub strigătul și privirea disperată a celui ce trecea pe stradă.

– Herrrrra, nuuuu!

Dar Hera se uita la om cu aceeași ochi, cândva blânzi, dar care acum erau doar rătăciri. Te privea fix și strângea în fălcile-i puternice, căpșorul cățelului copil. Al copilului ei. Era al ei și nimeni nu putea să i-l mai fure vreodată. Nimeni. Doar așa. Rămânând al ei… Unul câte… unul. Puteai s-o lovești, puteai s-o mângâi, nimic. Același efect. Privirea pierdută și mârâia prelung. Zbucium. Sare? Atacă stăpânul?

– Încerc să o leg. Ce să mă fac, cu ea?

Dacă sare și mă rupe și pe mine? Oare cum să procedez?

A strigat-o la cușcă. Cumva, a venit. A prins-o în lanț. Stătea pe lemnul cuștii și începea să mârâie. Nimeni nu a mai văzut-o așa vreodata. Hrană, mâncare avea. Avea de toate. Dar privirea era pierdută. Deseori scheuna, plângea.

Puii ei erau copiii ei! Miroseau a lapte. Da, ca și nepoțeii lor. Doamneee!

Nu, Hera trebuia să stea în lanț. Măcar câteva zile. Până se liniștește. Daaa!

A înțeles și ea. În prima noapte nu s-a agitat, așa cum au crezut cu toții, că o va face. Apoi, s-a liniștit. Altfel. Nu puteai pricepe.

Era oare durerea fizică? Era durerea pornită din suflet. Era prinderea ei în lanț.

– Las-o liberă! Sloboade-o!

Da, mă duc s-o eliberez, dar nu mă pot apropia de cușcă. Are o privire… Cred că mă sfâșie, dacă mă apropii. Nu, nu am curaj.

Totul părea bine. Nimic nu-i lipsea Herei.

Acolo, în lanț. Cine știe? Ceva, însă,…

– Hera, hai, ți-am adus conserve. Hai!

În fața cuștii, Hera stătea tolănită, ca de obicei, într-o parte. A odihnă de-amiază, cu lanțul lejer, pe pământul ud. Nu, nu în cușcă, pe scândură.

Hera nu răspunde. Nu se mișcă. Stâpânul vrea să-i golească cutia în vas. Hera….

Pe pleoapele-i închise, niște furnici negre umblau grăbite, fără ca Hera să se scuture. Nu, nu-i păsa… Cum? Cum?

– Heraaaa!

Hera murise. Hera nu mai auzea nimic. Nu mai voia să audă nimic.

De dimineață se plimba împrejurul cuștii. Nu, nu era veselă. Era Hera. Era vie. Acum? Ce? Nu, nu se poate! Totul… Ce? Hera, moartă!!! Își găsise împăcarea?

Numai cei mici, la coborârea din mașină, căutau ceva, arătând cu degetul înspre cușca Herei. Hera ham-ham… Ei erau prea mici pentru a înțelege ceea ce nici cei mari nu puteau explica.

Foto – Maieru ca altădată

ARTICOLE SIMILARE

Bistriteanul TV

Sponsorizate

Sfaturi de siguranță pentru Hoverboard

Hoverboard-urile sunt la modă în acest moment, dar merită cu adevărat să fie atât de populare? Iată câteva sfaturi de siguranță de care să țineți cont dacă trebuie neapărat să aveți această jucărie la modă.

La Maison du Claire te trimite la relaxare! Cum poți câștiga un weekend „zen” la Therme București

La Maison du Claire își propune să-i trimită la relaxare pe cei mai fideli clienți ai...