O biserică plină de oameni, în zi de toamnă. Prea caldă, prea tristă. Mai caldă ca niciodată. Pentru cel din sicriu, este ultima.. O pată de culoare neagră, a sătenilor, formau curtea bisericii și drumul, podul și curtea. Ca stropi negri de culoare, picurați pe drumul spre cimitir, la ieșirea din biserică…
Satul întreg trăia durerea. A amânat-o și a ocolit-o, mai mult de zece ani.
Un bărbat blond, frumos, liniștit și cald la suflet. Nu a greșit nimănui cu o vorbă.
Era prieten și cu cei bogați și cu cei săraci, așa cum fusese crescut. Fără să dorească să-și impună părerea sau persoana înaintea altora, „Dacă așa vrei tu, așa este bine! Este părerea ta!”
Doar sfârșitul nu l-a putut ocoli. Boala a însemnat resemnare. A însemnat împăcare cu el și cu cei din jur.
În ochii ochii fetiței se vede strălucirea din privire a tatălui, trăsăturile lui, mila, durerea din sufletul ei și al mamei.
Iar amintirile și trăirile ei, cele mai multe încărcate de oftat. Ce va fi viața, cum va fi, fără tăticul ei?
Poate și sigur va fi mângâierea zilelor din șiragul vieții bunicilor ei.
Ascultă predica acum. Corul mângâie cu versuri liniștea și plânsul. Capul pe sicriu și gândul ce zboară răzleț. Da, nimeni nu a putut să vândă moartea.
Nici bogatul, nici săracul. Este o încurajare? Da.
Doar atunci când o spui tu pentru altul și nu invers.
Doi părinți rămași singuri de-acum. O soție care a dat tot ce s-a putut. De la jertfă, la veghere, la răbdare și iubire, până când „moartea ne va despărți…!”
Iar peste sicriu privești acum. Vezi un chip slab, mai slab ca orice chip. Atât cât moartea… Chinul care l-a răpus …
Privesc peste sicriu. Mai văd un tată singur și părăsit. Toiagul bătrâneții lui s-a rupt. De ce balustradă se va mai ține? Simți nevoia să spui ceva. Ce? Cum poți să-l încurajezi?
O face preotul. Da, o face și medicul. Dar poate și părinții, rudele lor, prietenii au pierdut lupta aceasta, cu boala numită CANCER.
De ce bătrânii ziceau RAC? Nu am priceput nicicând.
Am priceput însă altceva. Altceva, ce n-o să pot uita curând.
O zi de toamnă, o alta. Cu ceva timp în urmă. Când cineva m-a strigat în drum.
La ce urma să trăiesc nu am visat nicicând.
Mama celui mort azi, cu o haină între umeri, în grabă, cu o mână bandajată sub ea și prinsă cu atele, să nu se îndoaie. O durere fizică, pe fața dânsei, vizibilă. Am înțeles că trebuie ajuns la URGENȚĂ.
Am urcat în mașină, cu curajul celui care nu este în cauză, dar bucuroși că putem da o mână de ajutor.
Nu știam ce-i sub bandaj, nici explicațiile nu erau multe. Nu le ceream. Doar oftatul prelung și vaaai-ul neîntrerupt m-a făcut să-mi dau seama de durere.
– Lăsați, ajungem imediat. Facem tot ce trebuie să fie bine. Imediat ajungem.
Doream s-o mângâi. I-am pus brațele pe umeri, îmbrățișând-o ușor. Mai mult nu puteam face.
– Nuuu, nu, mă doare. Nu… Dar, vaaaai… copilul meu! Copilul meu, nu te mai văd, nicicând!
Copilul meeeeuuu…
Nu mai înțelegeam nimic. Ce? Mâna sau copilul…??? Știam de copilul dânsei. Cu toții știam, dar nu înțelegeam gravitatea.
Mâna era cea înfășată iar durerea de acolo venea. Dar, nu, nu de acolo. Nu mai conta.
– Copilul, îmi moare copilul, și eu nu o să pot să fiu lângă el. Vaaai…
Atunci am înțeles dar nu am vrut să cred.
Am ajuns la Urgență. Acolo, mâna avea fractură deschisă. În două locuri. Sângele de pe pansament era mult. Nu-ți mai trebuia altă dovadă. Dar rana din suflet, enormă. Fracturi, sânge închegat, neputință, lacrimi… Multe…
Închegate acum, dar lăsate să curgă mulți ani, de aici înainte. Cât i-o lăsa Dumnezeu.
– Mamă, nu ne mai vedem!
Asta i-a spus mamei, asta a fost. Iar acum, mama îl mai privește din urmă, în timp ce mâinile hotărâte scot sicriul pe brațe.
Lacrimi fierbinți curg șiroaie pe fața celor prezenți, iar un Vaaai! prelung se aude din urmă. Nu, nu e din mâna pansată acum, trecută prin intervenția medicală. E din sufletul mamei.
– Vaaaiii…!
Nadia Urian
Foto @ Un sat ca altădată Maieru
