Cine se scumpește la tărâțe pierde la făină, spune un proverb care, prin vocea morarului, îndeamnă la echilibru și la o analiză justă a cauzelor și efectelor în lumea oamenilor.
Vorba aceasta îmi aduce aminte de o anecdotă. În ea se vorbește despre un fiu de negustor care se prezintă în fața tatălui său după un an de la lansarea propriei afaceri. Acesta îl întreabă cum i-a mers.
– Foarte bine, a spus fiul, mândru de el. În primul an am câștigat 50.000.
Tatăl, brusc supărat, i-a dat o palmă și i-a spus:
– În primul an trebuia să pierzi, neghiobule!
Deși sună dur, această povață a pierderii inițiale conține o adevărată teorie a comerțuluin care nu se începe cu câștig. Se începe cu investiție, cu atragerea clienților, cu promovarea și consacrarea locului. Primul an ar fi bine să fie unul mai greu, mai dificil, până când afacerea se instalează și devine sustenabilă.
Altfel, „tunuri”, cum le spunem noi, or să dea mulți. Dar asta nu ajută deloc la construirea unei economii de piață care să aducă bunăstare.
Vorba este valabilă și în alte domenii. Dacă o mutăm în politică, ne gândim la cei care caută succesul cu orice preț. Adună mulți membri, fac multe manifestări publice, dar conținutul nu este demn și nu duce la emancipare publică.
Cei care se scumpesc la tărâțele succesului imediat au de pierdut pe termen lung. Pentru că făina bună vine numai într-o vreme curată – și abia aceea este de folos.
