În vremea necazului se cunosc prietenii, spune românul cu înțelepciune, trecut prin multe vicisitudini ale sorții și văzând că puțini i-au stat alături. La nunți și la botezuri se umple curtea; dacă un om are succes, își găsește prieteni pe care nu i-a avut niciodată. Dar cel îndurerat și necăjit rămâne, de obicei, singur să-și trăiască necazul.
Această vorbă veche, bazată pe experiența interacțiunilor sociale, este soră cu una din psihologie, care ne spune că numai în situațiile-limită se definește caracterul uman.
Declarativ, mulți spun că sunt prieteni, că ar face orice pentru tine, că te admiră și te respectă. Dar cum pornește o vorbă rea, i se alătură aceleia. Pentru că n-au niciun interes direct cu tine, și o duc mai departe, ponegrindu-te cu plăcere și indiferență.
O situație-limită pe care a cunoscut-o, să zicem, Liviu Rebreanu, care a scris romanul Pădurea spânzuraților, este războiul. În război se vede: îl duci pe prietenul tău rănit în spate, scoțându-l din tirul gloanțelor și salvându-i viața, sau îl lași acolo ca să te salvezi numai tu?
Războaie dăm în fiecare zi, mai mici sau mai mari – cu instituțiile, cu noi înșine și cu ceilalți. Și, de bună seamă, prieteni sunt numai aceia care, atunci când toți ne pun piedici sau ne insultă nejustificat, sunt alături de noi. Cei care, atunci când toți ne uită, ne ajută cu puținul de care avem nevoie. Care, atunci când ne este foame, împart cu noi puținul pe care îl au, iar când te văd trist, ar face orice ca să îți înveselească sufletul.
Foto @ Alexandru Uiuiu / Revista Zestrea
