Uită câinele c-o fost cățel este o vorbă care ne duce cu gândul la omul care se încâinește și își dă la o parte trecutul când ajunge la ceva împliniri ale prezentului.
Numai ce crește și are succes, că și ajunge să i se audă lătratul în piață. Își uită prietenii, oamenii care l-au ajutat, ba chiar ajunge să îi și înlăture, ca să pară că el singur pe toate le-a făcut.
Când era cățel ligea o mână în stânga și una în dreapta. Se gudura, se purta frumos și făcea promisiuni de credință. Dar de când a ajuns câine pe bani și respect, nu mai știe decât să se uite în oglindă și să-și dea sieși laikuri.
Nerecunoștința este mai rece decât cenușa din sălașul morților și ea este prăpastia în care se prăbușește orice prietenie.
Dacă adevărul este ceea ce continuă, așa cum spunea Aristotel la bătrânețe, atunci ar trebui, când este vorba despre relațiile umane, să căutăm adevărul în caracterul oamenilor.
Oamenii de caracter sunt recunoscători celor care i-au susținut în devenirea lor. Au promisiuni statornice și le realizează cinstit. Nu își fac scară din trupurile celor folosiți și abandonați. Și se țin de cuvânt.
Când se formează caracterul omului? În copilărie. Atunci câinele care uită c-a fost cățel înseamnă că atunci nu a avut caracter și nu o să-l aibă niciodată.
Om încâinit sau câine sadea, totuna… Poate avea el succes într-un domeniu sau altul, dar și-a ratat cariera de om…
Foto @ Alexandru Uiuiu / Revista Zestrea
