Cu chiu cu vai, ne trezim şi în această dimineaţă. Parcă mai sleiţi decât de obicei. Cu un gust de victorie amară între pleoape. După atâta încrâncenare şi mocnită violenţă. După o campanie care nu a adus mai nimic nou: în urma căreia am avut din nou de ales răul cel mai mic. Care ne-a amintit iar de dilema unor oameni înţelepţi – de ce să existe ceva mai degrabă decât nimic…?
Dar ne trezim cu chiu cu vai – în acelaşi peisaj oarecum pustiu… La câţiva paşi de centrul oraşului.
În miezul unei naturi moarte: cu o macara încremenită în zare. Şi o poartă de metal crăcănată. Cu un mesaj care interzice accesul. Cu un tufiş golaş, parcă dezbrăcat în pielea goală.
Cu gunoaie îndesate sistematic în gardul viu. Cu sticle de suc goale, pahare de plastic şi hârtii mototolite, îndesate matematic – calculat, între crengile gardului.
Peisaj oarecum pustiu, cu ciori murmurând probabil niscaiva avertismente. Într-o limbă moartă şi de neînţeles.
Peisaj dezolant cu frunze îngălbenite, leşinate pe jos…
Cineva şi-a uitat paharul de cafea la umbra crengilor despuiate…
[arve url=”https://www.youtube.com/embed/OpDJ8KRzV_s” /]
